Președintele sud-coreean Moon Jae-in a început noul an cu dreptul. Nu numai că a negociat un acord pentru aducerea Coreei de Nord la Jocurile Olimpice de Iarnă din Pyeongchang, dar l-a convins pe Donald Trump, președintele SUA, că această inițiativă e, de fapt, chiar ideea lui Trump.

Moon a reușit, prin această lovitură olimpică, să țină în frîu amenințarea nord-coreeană la adresa Jocurilor și să evite totodată orice fel de reacție ostilă din partea SUA. Cu toate acestea, e puțin probabil ca acordul la care au ajuns Coreea de Nord și Coreea de Sud în localitatea de graniță Panmunjom la începutul lunii ianuarie să ducă la o reluare a tratativelor de dezarmare nucleară.

E mai degrabă probabil ca, după încheierea Jocurilor, Nordul să folosească actuala deschidere diplomatică pentru a tatona și alte zone, fără legătură cu programul său nuclear, ceea ce va stîrni o serie de probleme agasante și delicate pentru relația dintre SUA și Coreea de Sud.

E evident, în fond, că adevărata motivație a liderului nord-coreean Kim Jong-un, atunci cînd a făcut apel, pe 1 ianuarie, la relații mai bune cu Coreea de Sud, nu a fost o „rezoluție sinceră pentru Anul Nou“. Dimpotrivă, gambitul său a fost în vederea menținerii străvechii politici nord-coreene de subminare a alianței dintre SUA și Coreea de Sud.

Venind în întîmpinarea Sudului, Kim vrea să demonstreze că Nordul poate trăi în bună pace cu vecinii săi, chiar și păstrîndu-și arsenalul nuclear. Altfel spus, Kim încearcă să normalizeze, în ochii întregii lumi, statutul de putere nucleară aspirantă, autodeclarată, al Nordului.

Atingînd aceste scopuri, Kim speră să strecoare un fitil între SUA și Coreea de Nord. El știe că în Coreea de Sud gradul de aprobare față de Trump este cu mult mai scăzut decît cel deja catastrofal din SUA și exploatează acest fapt în vederea obiectivului său de „normalizare“ nucleară. În plus, firește, Nordul e în permanentă căutare de oportunități de ridicare a sancțiunilor.

La rîndul său, Moon a gestionat cu bine „ofensiva pacifistă“ a lui Kim. Olimpicii și majoretele din Coreea de Nord vor fi întîmpinați cu entuziasm cînd vor ajunge în Sud cu trenul, iar mulțimile vor saluta cu urale decizia sa, atunci cînd atleții celor două țări vor defila pe stadion reuniți sub același drapel.

Mai mult ca sigur, coreenii din Nord își vor închipui că au fost invitați să participe la Jocuri datorită – și nu în pofida – programului lor nuclear. Din perspectiva lor, Coreea de Sud pare să nutrească un nou respect – sau teamă – față de ceea ce Nordul tinde să devină. Iar participarea la Jocurile Olimpice dă de înțeles că izolarea internațională este o situație temporară, un sacrificiu necesar recunoașterii statutului de putere nucleară. S-ar putea ca ei să-și închipuie că, destul de curînd, mai multe țări se vor înghesui să ofere Nordului un loc la masa negocierilor diplomatice.

Moon însă a spus răspicat că guvernul său nu va fi sedus de spiritul Jocurilor Olimpice. Dacă liderii Coreei de Nord se așteaptă ca participarea la Jocuri să ducă la recunoașterea statutului nuclear la țării lor, vor trebui să aștepte mult și bine. Scopul Sudului este să găzduiască Jocurile Olimpice în condiții optime, după un an în care multe țări s-au întrebat dacă își pot trimite – sau nu – delegațiile în condiții de siguranță. Odată ce Jocurile se vor fi încheiat, Nordul se va confrunta cu o lungă iarnă a oprobriului și izolării.

Ceea ce înseamnă că Nordul se înșală dacă își imaginează că Sudul va insista în privința redeschiderii Complexului Industrial Kaesong, unul dintre cele mai ambițioase eforturi de cooperare Nord-Sud al erei de destindere 2003-2009. Moon nu s-a arătat interesat în această direcție. El știe că o concesie unilaterală nu va îmbunătăți poziția Coreei de Sud față de celelalte puteri regionale și globale sensibile la comportamentul nord-coreean.

Asemenea saudiților și altora dinaintea sa, Moon știe că drumul către inima lui Trump trece prin ego-ul său. El trebuie să gestioneze însă și relația cu un grup mai vast de țări care impun sancțiuni drastice și fără precedent împotriva unui stat monstruos. În această privință, Moon va fi pus la o primă mare încercare, imediat după Olimpiadă, cînd Comandamentul Forțelor Aliate ale Coreei de Sud și SUA va decide planurile comune pentru exercițiile militare viitoare.

Coreea de Nord va obiecta, firește, ca întotdeauna, față de aceste exerciții. Ceea ce s-ar putea să facă și China și Rusia, care vor acuza SUA de revocarea „dezghețului“ olimpic. Cu toate acestea, o alianță militară fără exerciții e ca o orchestră fără instrumente. Ceea ce Moon pare să înțeleagă, la fel cum realizează și că, lăsînd la o parte bătăile de cap și complicațiile, importanța relației dintre țara sa și SUA e mai presus de oricare alt parteneriat al Coreei de Sud din lume.

În cele din urmă, un guvern sud-coreean progresist, ca acela al lui Moon, trebuie să arate neabătut publicului că poate gestiona și menține relația cu SUA. Ceea ce, pînă acum, Moon a și făcut. 

Christopher R. Hill, fost secretar de stat adjunct pentru Asia de Est, este Consilier principal al Cancelariei pentru Angajament Global, profesor de Diplomație practică la Universitatea Denver şi autor al volumului Outpost. 

© Project Syndicate, 2018
www.project-syndicate.org

traducere de Matei PLEŞU

Foto: wikimedia commons