Dezbaterea în jurul unui subiect de mare importanţă pentru Europa se derulează într-un context lipsit de serenitate, uneori inchizitorial, care îi face pe oameni să nu spună ce gîndesc sau să disimuleze ceea ce îi frămîntă. Multe luări de poziţie legate de imigraţie mai au loc sub semnul ipocriziei şi al autocenzurii.

De multe ori mi s-a întîmplat, în Franţa, dar şi în alte ţări ale Europei occidentale, să particip la discuţii publice pe tema imigraţiei care se desfăşurau sub presiunea inhibitorie a gîndirii corecte politic. Vedeam cum oamenii se exprimă cu prudenţă, cum recurg la clişee în loc să fie sinceri cu ei înşişi. Mai vedeam cum se temeau, dacă încercau să-şi exprime unele îndoieli, să nu fie taxaţi drept rasişti, sau xenofobi, sau reacţionari, sau pur şi simplu drept inconştienţi care fac jocul extremei drepte şi al naţionalismului.

Observ cum, de vreo cinci ani, în virtutea gîndirii corecte politic, presa şi oamenii politici nu mai folosesc termenii imigrant şi clandestin, preferînd conceptele de migrant şi refugiat. Iar umaniştii angelici explică uneori că nu islamul ar fi o problemă, ci islamofobia profundă a europenilor, şi că terorismul ar fi de fapt expresia unei lupte de clasă, o formă deznădăjduită de protest a năpăstuiţilor.

Pentru a nu risca să fie puşi la stîlpul mediatic al infamiei, mulţi oameni politici şi editorialişti repetă mecanic că „imigraţia este o şansă pentru Europa“ şi că Europa îşi trădează vocaţia universalistă dacă nu rămîne „deschisă“ spre lume. O altă atitudine securizantă din punct de vedere politic este aceea de a ignora avertismentele legate de demografia galopantă a Africii, de a nu folosi conceptul de insecuritate culturală şi de a-i considera drept extremişti pe cei care critică Europa Occidentală pentru naivităţile şi laxismele ei.

Devin suspecţi chiar şi gînditori de stînga precum Régis Debray (care spune că frontierele sînt totuşi necesare) sau Michel Onfray (care denunţă faptul că în Franţa „este interzis să reflectezi la chestiunea migratorie“). În ce-l priveşte pe Éric Zemmour, el este considerat un paria, un ins cu care te compromiţi dacă stai de vorbă. În schimb, cartea sa Le Suicide français (Sinuciderea franceză) s-a vîndut în cinci sute de mii de exemplare. Iar cea mai recentă carte a sa apărută anul acesta, Destin français, este numărul unu în topul vînzărilor.

De fapt, două curente de gîndire se află într-o confruntare virulentă.

Pentru aşa-zişii progresişti, actuala presiune migratorie se înscrie în sensul istoriei. Conceptul de naţiune ar fi perimat, ca şi cel de suveranitate. Pacea în lume, spun ei, va putea fi garantată pe viitor numai dacă se va construi o societate deschisă, multiculturală, emanaţie a unui nou popor planetar format din amestecul tuturor naţiilor. Iar Europa Occidentală este considerată ca fiind matură din punct de vedere istoric pentru această experienţă, de unde concluzia că ar trebui să-şi deschidă total frontierele, antrenînd în urma ei şi ţările Europei de Răsărit.

Pentru aşa-zişii identitari, Europa Occidentală a greşit cînd a sperat că ar putea integra milioane de imigranţi din lumea arabă, din zona subsahariană sau din Maghreb. Imigraţia este considerată tot mai mult ca o invazie, iar imigranţii, chiar şi atunci cînd ajung cu mîinile goale şi flămînzi în Europa, sînt văzuţi ca viitori cuceritori ai ei. Identitarii cred că Europa Occidentală a pierdut deja părţi din teritoriul ei unde europenii nu se mai simt acasă şi că a sosit momentul trezirii pentru că, altfel, însăşi democraţia va fi pusă în pericol.

Un fost prefect francez, Hugues Moutouh, care a publicat la sfîrşitul lunii septembrie un articol în cotidianul Le Figaro, sugerează un fel de „metodă“ prin care să poată fi identificaţi, în spaţiul mediatic, adepţii celor două tabere. În funcţie de ce termeni folosesc, migrant sau imigrant, ne putem da seama ce ideologie se află, de fapt, în spatele acestora, spune Hugues Moutouh. Fostul prefect exprimă şi protestul faţă de faptul că, în ultimii ani, imigraţioniştii şi-au impus punctul de vedere în dezbaterile publice folosind termenul de migrant în loc de imigrant sau clandestin, ceea ce a făcut, de asemenea, ca problema imigraţiei să devină una a migraţiei.

Poate că la prima vedere această înlocuire de termeni nu pare importantă, dar de fapt ea este extrem de gravă, mai arată semnatarul articolului. Şi tot el explică de ce: „Imigrantul este un străin pe care un stat îl acceptă pe teritoriul său pentru o durată determinată cu condiţia ca noul venit să se conformeze regulilor de intrare şi de sejur care îi sînt aduse la cunoştinţă“. Citez şi principala concluzie a lui Hugues Moutouh: „Or, cînd începem să vorbim de migranţi şi de migraţie, termenii dezbaterii sînt falsificaţi. Se instalează de fapt, în favoarea aceloraşi străini, prezumţia că statele unde vor să vină ar avea datoria de a-i primi, ceea ce conduce la o inversare inedită a logicii în materie de legalitate, pentru că guvernanţii se regăsesc brusc în situaţia de a se explica în faţa opiniei publice (…) dacă refuză să primească un număr tot mai mare de migranţi.“

Sînt rare articolele în presa franceză şi europeană care propun astfel de analize semantice. Ne dăm oare seama că, în funcţie de termenii pe care îi folosim, avem şi o opinie despre anumite fenomene? Cînd adoptăm mimetic diverse concepte riscăm de fapt, uneori, să spunem contrariul a ceea ce gîndim. 

Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.