Cînd Monitorul Oficial a publicat Hotărîrea 1/2017 a Curţii Constituţionale a României (CCR) privind regulile de redactare a opiniei separate sau concurente, reacţiile din presă au arătat nelegalitatea hotărîrii (Radu Carp, „Avem nevoie de opinii separate la Curtea Constituţională?“, Adevărul, 28 iunie). Altele s-au oprit asupra motivelor (Liviu Avram, „Ce crimă a comis Livia Stanciu. Culisele Scandalului de la Curtea Constituţională“, Adevărul, 24 iunie). Concluzia sugerată este că sîntem în faţa unui abuz de putere al preşedintelui CCR, Valer Dorneanu.

Nelegalitatea hotărîrii nu este singura formă prin care se exteriorizează abuzul de putere. Acesta reprezintă o practică cu un substrat deopotrivă legal şi filozofic. De interes aici este cenzura instituită de hotărîre. Pluralitatea de opinii nu e neapărat o premisă a controlului constituţional; se naşte abia în orizontul unei soluţii, în faza de deliberare. Pronunţarea, ultima fază procesuală, presupune deja existenţa unei opinii majoritare care va emana decizia. Numai că nu tot timpul opinia majoritară este unanimă, astfel că mai rămîn 1-4 judecători care au dreptul legal şi obligaţia morală de a exprima altă părere. Opiniile minoritare sînt: concurente (atunci cînd se adoptă soluţia, dar nu şi motivarea acesteia) şi separate (în ipoteza în care soluţia şi motivarea sînt diferite sau chiar opuse). Aşadar, opinia minoritară, sub cele două forme ale sale, reprezintă un drept procedural care aparţine atît judecătorilor de instanţe, în procedura civilă, cît şi judecătorilor constituţionali, în procedura contenciosului constituţional. Acest drept se subsumează, aşadar, regulii privind independenţa judecătorilor, dar şi regulii privind libertatea de expresie.

Art. 1 din hotărîre enunţă patru reguli privind redactarea opiniilor minoritare. Dintre acestea, trei sînt interdicţii, iar dintre interdicţii cele mai delicate sînt următoarele două: „Aprecierile cu caracter sentenţios, ostentativ, provocator sau cu tentă politică, precum şi cele care duc la o asemenea finalitate sînt interzise“; „nu poate transgresa dincolo de punctul de vedere al judecătorului pentru a se transforma într-o critică punctuală la adresa deciziei Curţii Constituţionale, neputîndu-se constitui într-un examen partinic sau într-o critică făţişă la adresa acesteia“. Pot aceste reguli negative să fie analizate sub aspectul cenzurii, adică al limitării nelegitime şi nelegale a libertăţii de expresie? În sine, regulile atrag critici doar sub aspectul ambiguităţii. Alăturate procedurii cuprinse la art. 2 şi 3, regulile se transformă într-o cenzură nelegală (pentru motivele de mai sus) şi nelegitimă (pentru motive ce vor fi arătate mai jos). Astfel, opinia minoritară se predă preşedintelui CCR, dimpreună cu decizia pe care o pune în discuţie. Preşedintele poate solicita reformularea sau, în caz de neconformare, respinge publicarea opiniei minoritare în Monitorul Oficial, alături de decizie. Lăsînd la o parte faptul că prin această hotărîre preşedintele este investit cu puteri care exced legii, CCR capătă puteri suplimentare care o preschimbă dintr-o instituţie independentă într-una autonomă (R. Carp). Între timp, diferiţi specialişti se întreabă în ce măsură CCR şi-a mai arogat prin decizia 377/2017 încă o prerogativă: anularea hotărîrilor judecătoreşti definitive pe temei de neconstituţionalitate. Motivării acestei decizii îi lipseşte opinia minoritară. Ar fi util însă de ştiut dacă absenţa reprezintă un prim efect al hotărîrii în cauză. Dacă da, s-ar confirma principiul că puterea se măreşte prin putere şi, totodată, ipoteza acestui articol: libertatea de expresie reprezintă o garanţie împotriva abuzului de putere, iar mecanismul checks and balances prin care puterile se controlează şi se echilibrează reciproc cuprinde nu doar o componentă instituţională (modul de relaţionare al instituţiilor unele faţă de altele pentru ca nici una să nu fie mai puternică decît celelalte), ci şi componenta libertăţii de expresie.

Constituţia pare să excepteze CCR de la regulă, căci deciziile pronunţate sînt: 1) „general obligatorii“, adică valabile pentru toate instituţiile statului şi cu efecte pentru viitor, ceea ce conferă caracterul unei veritabile legi; 2) „definitive“, adică nu pot fi contestate prin apel sau recurs la o instanţă ierarhic superioară, adică ceva mai mult decît o lege. Deci CCR se sustrage componentei instituţionale. Rămîne ca principiul fundamental al separaţiei şi echilibrului puterilor care a reprezentat achiziţia majoră a filosofiei politice formulată de Locke şi Montesquieu, pe baza căreia s-au născut Statele Unite ale Americii şi „visul american“ pentru întreaga lume, să subziste doar în libertatea de expresie. Dat fiind că aceasta a fost sever îngrădită prin hotărîrea nr. 1, avem un prim şi important indiciu al gravităţii situaţiei. Şi, totuşi, în ce fel este utilă libertatea de expresie în eficacitatea acestui mecanism de control şi echilibrare al puterii? Desigur, opinia minoritară nu produce efecte juridice, urmînd ca decizia majorităţii plenului să devină „general obligatorie şi definitivă“. Numai că opinia minoritară, concurentă, dar mai ales separată, creează o breşă în puterea unică a CCR, iar breşa provine din interior. Anticipînd metafora lui Kant, învelişul dur nu e spart din exterior prin forţa instituţională, ci din interior prin subtilitatea argumentativă. Simplul fapt al existenţei unei opinii minoritare, indiferent de soliditatea argumentului, arată că cineva a gîndit diferit şi că instituţia nu este atotînţeleaptă. Puternică este, fără discuţie, dar nu şi atotştiutoare. Cenzurînd opiniile minoritare şi încredinţînd unui singur om acest privilegiu, CCR şi-a diminuat capacitatea autocritică. În absenţa opiniilor separate şi concurente, motivarea însăşi devine un efect al puterii, iar nu un rezultat al deliberării, al confruntării şi configurării argumentelor. Or, analizînd sub aspectul intenţiei legiuitorului, dorinţa a fost de a desemna oameni capabili de argument, căci modul de pronunţare al CCR nu este prin emitere de legi, ci prin interpretare, adică prin desfăşurarea de argumente. O instituţie care, funcţionînd pe principiul colegialităţii, îşi slăbeşte capacitatea autocritică, acţionează, dar nu gîndeşte. Şi mai este ceva: fiecare opinie minoritară, în funcţie de soliditatea argumentului şi autenticitatea intenţiei autorului acestuia, poate să ascundă seminţele unei eventuale decizii instituţionale de a reveni asupra propriei jurisprudenţe. Cînd o instituţie a cărei jurisprudenţă reprezintă izvor de drept alege să revină asupra propriei istorii acest lucru nu înseamnă doar modestie instituţională, capacitate autocritică, ci renunţare la atributul infailibilităţii. Desigur, timpul este cel care judecă, în ultimă instanţă, corectitudinea unei opinii minoritare. Abia din perspectiva faptelor pe care le-a generat decizia majorităţii se poate delibera asupra corectitudinii unei opinii minoritare. Dar înainte ca timpul să hotărască asupra răspunderii pe care o au judecătorii constituţionali în deciziile pe care le adoptă, dată fiind forţa copleşitoare a acestora, este nevoie ca aceştia să aibă capacitatea autocritică şi bunul-simţ de a vedea că ei, ca autori ai deciziei instituţionale sau succesori ai acesteia, s-au înşelat.

Lupta pentru libertatea de expresie este, pesemne, cea mai aprigă şi, totodată, cea mai durabilă din cîte s-au dus vreodată. Bătăliile pentru teritorii, bunuri au putut fi intense, dar niciodată de durată. Astăzi, e un drept cîştigat, dar nici măcar acum definitiv, căci multiplicarea situaţiilor de limitare reprezintă o permanentă ispită. Dacă privim tradiţia intelecutală care a susţinut această luptă, rezultă fără tăgadă că cenzura, în toate formele sale, a reprezentat marca specifică a tiranului. Astăzi, cazurile legitime de îngrădire a libertăţii de expresie asupra cărora există o bogată jurisprudenţă a curţilor europene privesc instigarea la ură şi cazul special al negării unor genocide. În rest, nici măcar calomnia şi insulta nu mai reprezintă situaţii de limitare în ţările democratice. De ce ar reprezenta punerea în discuţie a obiectivităţii, temeiniciei şi obligativităţii deciziilor CCR, prin opiniile minoritare, un caz de limitare a libertăţii de exprimare? De ce ar fi mai important imperativul protejării imaginii CCR care aduce periculos de mult pretenţiei divine de infailibilitate decît imperativul libertăţii de exprimare a judecătorului constituţional? Acestea sînt coordonatele cenzurii operate de CCR care justifică într-un fel stilistica unor comentatori care echivalează opiniile minoritare cu „opiniile disidente“ (L. Avram). În democraţie există majoritate şi minoritate. În dictaturi există putere şi disidenţă. Ceea ce dă consistenţă celor două perechi conceptuale este admisibilitatea şi chiar dezirabilitatea libertăţii de expresie, respectiv inadmisibilitatea şi indezirabilitatea acestei libertăţi a minţii de a gîndi şi de a spune ceea ce gîndeşte.

Immanuel Kant, Moses Mendelssohn, Johann Fichte sînt trei dintre gînditorii de care se leagă apărarea peremptorie a libertăţii de expresie. Toţi au căzut victime ale cenzurii, dar, cu dibăcie stilistică, au ştiut să o depăşească. În 1784, Immanuel Kant este chemat să intervină într-o polemică publică şi răspundă la întrebarea: „Ce este Iluminismul?“ Dat fiind că Prinţul Frederick, şi el tot un şef ca dl Dorneanu, a hotărît îngrădirea concesiei pe care a reprezentat-o iluminismul prusac, Kant a produs un text care, în plină cenzură, apăra libertatea de expresie şi, totodată, arăta forţa corozivă a acestui drept ce conferă omului demnitate. A început prin a distinge între „uzul privat al raţiunii“ în virtutea căruia omul ca angajat trebuie să se supună instituţiei şi „uzul public al raţiunii“ în virtutea căruia omul ca gînditor trebuie să se exprime public prin argument, inclusiv prin criticarea faptelor instituţionale la care s a raportat ca angajat. A fost un artificiu menit să conducă la esenţă; mîngîindu şi prinţul pe creştet, supusul Kant arată forţa argumentului faţă de puterea instituţională: „Cînd natura a dat naştere, sub acest înveliş, unei seminţe de care se îngrijeşte cu atîta tandreţe, adică înclinaţia şi vocaţia pentru gîndirea liberă, această tendinţă influenţează la rîndul ei, progresiv, mentalitatea poporului (ceea ce-l face încet-încet capabil să acţioneze liber) şi, în final, chiar principiile guvernării, care consideră profitabil pentru ea însăşi să trateze omul – care devine din acel moment mai mult decît o maşină – conform demnităţii sale“ (trad. Daniel Mazilu). Prezumţia optimistă a acestui text, dar nu total nefondată în lumina protestelor de stradă din ultimii trei ani, este că orice cetăţean are capacitatea şi datoria de a se exprima liber, prin argument. Kant sugerează astfel un alt folos al opiniilor minoritare: instanţa superioară CCR la care se face apelul moral este colectivitatea cetăţenilor care avînd decizia şi opiniile minoritare pot împărţi, cu propria minte, dreptatea ultimă. Sancţiunea nedreptăţii este de natură morală, dar problematică pentru funcţionarea democraţiei: neîncrederea. Pretextînd cu apărarea instituţiei, hotărîrea CCR riscă să diminueze încrederea cetăţenilor, liantul care face posibilă existenţa unei comunităţi naţionale şi care fluidizează legătura dintre cetăţeni şi instituţii. Libertatea de expresie materializată prin argument reprezintă un drept intrinsec al omului şi un combustibil pentru încrederea cetăţeanului. Dar chiar şi dacă n-ar fi aşa, nu trebuie subestimată forţa pe care negarea o reprezintă pentru formarea raţiunii: cetăţenii se pot forma ca judecători ai CCR prin simpla lectură a unor opinii minoritare la deciziile majorităţii. 

Nicolae Drăguşin este doctor în filozofie și cercetător știintific la Institutul Național pentru Studierea Holocaustului „Elie Wiesel“. Acest articol nu reprezintă punctul de vedere al INSHR-EW.

Foto: Valer Dorneanu, adevarul.ro