Jean-Claude Juncker a anunțat că nu va mai candida pentru un al doilea mandat ca șef al Comisiei de la Bruxelles, după alegerile europene din 2019. Mai mult, ziarul italian La Repubblica specula zilele trecute că președintele Comisiei ar urma chiar să demisioneze în perioada imediat următoare – știre infirmată imediat la Bruxelles. Dar, oricum ar fi, anunțul oficial al luxemburghezului deschide calea unei noi generații politice la vîrful Uniunii Europene. Jean-Claude Juncker a făcut anunțul pe cînd se află de-abia la jumătatea mandatului de președinte al Comisiei. Ceea ce, pentru fostul premier luxemburghez, acum în vîrstă de 63 de ani, pare a fi o aruncare a prosopului. Chiar dacă, așa cum comenta ziarul francez Le Monde, Comisia nu a mers atît de rău, mai ales dacă am face o comparație cu predecesorul său, portughezul José Manuel Barroso.  

Este adevărat că Juncker a fost afectat serios de acuzațiile că, pe cînd era prim-minstru, ar fi făcut din Marele Ducat un paradis pentru evaziunea fiscală. Scandalul Lux-Leaks nu și-a consumat încă ecourile. La fel de adevărat este însă, comentează același Le ­Monde, că de la sosirea sa la Bruxelles, Juncker a vînat paradisurile fiscale, „cu zelul noilor convertiți“. O directivă privind impozitarea veniturilor companiilor în țara unde au fost realizate a fost deja adoptată. Și, în paranteză fie spus, în loc să facă propagandă pe seama multinaționalelor, guvernanții de la București ar face mai bine să aplice directiva. Altfel, trebuie remarcat că economia și-a reluat creșterea, inclusiv în zona euro. Șomajul începe și el să scadă, timid. 

Cu toate acestea,  marile probleme ale Uniunii sînt acolo unde Juncker le-a și găsit, în momentul instalării sale în biroul de la Bruxelles. Criza euro nu s-a sfîrșit. Evident, nici criza greacă. Dacă Irlanda și Spania au ieșit din recesiune, Italia continuă să se afle sub amenințare. Și mai putem adăuga aici nemulțumirea justificată a italienilor că nu primesc suficient ajutor pentru a face față fenomenului migrației. Migrația, o criză căreia nu i s-a putut opune o reacție europeană și care mai degrabă a adîncit diviziunile între „vechea Europă“ și tot mai rebelele state central-europene. În plus, Spațiul Schengen este la răscruce – ori se reformează din temelii, ori se prăbușește.

Nici amenințarea rusă nu a primit un răspuns european coerent. Suma atitudinilor diferite sau chiar opuse din capitale a dat, la nivelul european, o mare ambiguitate. Și, ca și cum toate acestea nu erau suficiente, a mai apărut criza Brexitului. Apoi, sosirea lui Donald Trump la Casa Albă și creșterea populismului. Comisia Juncker, care s-a vrut, în orice caz, mai puternic politizată în comparație cu precedentele, nu pare să fi reușit în misiunea sa fundamentală: aceea de a găsi un răspuns european unitar și coerent la diversele crize.  

La sfîrșitul anilor 1980, tînărul ministru de Finanțe luxemburghez ­Jean Claude Juncker își reprezenta țara în cadrul negocierilor de la Maastricht. Negocieri care aveau să pună bazele a ceea ce azi numim Uniunea Europeană. O construcție cu un caracter politic cu mult mai pronunțat decît vechile Comunități, care se bazau mai mult pe relațiile comerciale. A fost o ocazie istorică de a conferi un statut privilegiat celui mai mic dintre statele membre ale Uniunii Europene.  

În cele aproape trei decenii care au urmat, Juncker – devenit între timp prim ministru –, a reușit să-și pună mica și bogata sa țară în mijlocul negocierilor dintre statele Uniunii. Luxemburgul a căpătat o extraordinară greutate specifică în plan european. Longevitatea lui Juncker în fruntea guvernului luxemburghez – 18 ani, între 1995 și 2013 – i-a permis să devină depozitarul tăcut a mii și mii de compromisuri negociate la Bruxelles. Și, într-un fel, a devenit o victimă a propriului succes, pe măsură ce a început să fie numit pe culoarele instituțiilor europene „bătrînul Juncker“. În realitate, la 63 de ani, poți fi socotit încă în plină formă pentru marea politică. Problema este că lumea lui Jean-Claude Juncker pare să se sfîrșească.  

O nouă generație ar trebui să vină în loc, cu o privire proaspătă și fără amintirea tuturor compromisurilor din ultimul sfert de secol. Dar cine să fie exponenții noii generații pentru Europa? 

Matteo Renzi a demisionat, după eșecul referendumului. Dacă Emmanuel Macron cîștigă în Franța – ceea ce nu e deloc sigur –, atunci poate că Parisul ar putea propune o variantă. Germania? Acolo, bătălia pentru Cancelarie se dă între creștin-democrați și social-democrați, două formațiuni cu un puternic angajament european. Dar cum ar putea Berlinul să dezmintă afirmațiile că Uniunea Europeană este sau a devenit o „afacere germană“? Donald Tusk? Posibil… însă asta va enerva peste măsură guvernarea conservatoare de la Varșovia, care de-abia așteaptă să se răzbune pe fostul premier liberal. Europa de Est? E plină de lideri-problemă, de la conservatorii polonezi la ungurul Orbán, de la slovacul Fico și cehul Zeman la românul Grindeanu.  

Iar dacă lumea lui Juncker se termină, nu știm cum va arăta cea care îi va lua locul. 

Ovidiu Nahoi este redactor-șef la RFI România.