Irakul lor
Că ne integrăm mediocru, o ştiam şi dacă nu o spunea însuşi preşedintele Băsescu. Dacă a spus-o domnia sa, atunci nu trebuie să ne mai gîndim de ce a spus-o - tot românul ştie că orice spune şi face dl Băsescu e un act de antipatie făţişă pentru dl Tăriceanu. Aceste certitudini care ne blochează mintea sînt, cel puţin pentru cîţiva, exasperante. Mă număr printre ei. Dincolo de bîza pe care o joacă, prin interpuşi, palatele, trebuie să ne întrebăm de ce sîntem, nu doar în integrare, mediocri. O cauză ar fi aceea că gîndim mediocru. Fie din cauza unui complex de inferioritate, fie de teama să nu părem ridicoli vrînd să părem mai mult decît sîntem, evităm să gîndim româneşte la problemele lumii. Recenta dezbatere privitoare la viitorul Irakului unde, de altfel, avem trupe şi - o afirmăm adesea - avem şi interese, ne lasă nepăsători. Senatorul american Joseph Biden, un veteran al Comitetului pentru Relaţii Externe al Senatului american şi membru foarte influent al Partidului Democrat (posibil prezidenţiabil democrat în 2008 sau, cel puţin, prim favorit pentru funcţia de secretar de stat într-o viitoare administraţie democrată), şi Leslie Gelb, preşedintele emerit al prestigiosului Council on Foreign Affairs din New York, au propus un plan pentru rezolvarea situaţiei tot mai încîlcite din Irak: divizarea ţării în trei părţi. La nord, o parte kurdă, la sud, o parte şiită, în centru, o parte sunnită, veniturile din petrol urmînd a fi distribuite în mod echitabil, către cele trei părţi, de către Guvernul central care, în urma acestei puternice descentralizări, va avea în grijă doar paza frontierelor şi politica externă. Bagdadul urmează să fie un "oraş federal", care nu aparţine nici uneia dintre cele trei părţi. Planul Biden-Gelb pleacă de la teza, larg împărtăşită la Washington, că violenţele din Irak sînt mai ales de natură sectară şi că armonizarea poziţiilor celor trei mari grupuri irakiene e imposibilă. Tînăra Constituţie irakiană permite, în principiu, acest gen de federalizare a ţării. Acum, dezbaterile pro şi contra sînt aprinse. Opoziţia la acest plan are, în esenţă, trei argumente. Primul, că împărţirea ţării ar favoriza Teheranul, adevăratul adversar al trupelor coaliţiei în Irak - teritoriul şiit ar deveni un fel de extensie cvasioficială a Iranului. Al doilea, că o asemenea partiţie nu ar asigura deloc sfîrşitul conflictului dintre şiiţi şi sunniţi. Dimpotrivă. Aglomerările urbane irakiene, în care sunniţii şi şiiţi locuiesc împreună, se găsesc şi în sud, şi în centrul ţării, iar apariţia unor tensiuni între minoritate şi majoritate este mai mult decît sigură, iar speranţa că majoritatea rezultată din partiţie, fie ea sunnită în centru sau şiită în sud, va rezolva "democratic" relaţia cu minoritatea aflată pe propriul teritoriu, este o iluzie. De altfel, împărţirea pare că nu are sens, dacă ne gîndim că 55% din populaţia Irakului locuieşte în patru mari oraşe, dintre care trei sînt într-un asemenea fel amestecate, încît ideea separării sunniţilor de şiiţi e imposibilă. În fine, sunniţii, al căror teritoriu este sărac în petrol, se simt dezavantajaţi - ei au pierdut nu doar privilegiile de pe vremea lui Saddam Hussein, dar şi beneficiul petrolului, căci nimeni nu poate garanta că un aranjament de distribuire a veniturilor din petrol va fi respectat, cu atît mai mult cu cît colectarea şi împărţirea acestor bani va fi prerogativa unui guvern de la bun început construit să fie slab, lipsit de pîrghii legale şi de forţă, în raport cu cele trei părţi ale ţării. Congresul american a numit, cu aprobarea preşedintelui Bush, o comisie independentă pentru a veni cu o soluţie în chestiunea irakiană, cu atît mai mult cu cît rapoarte confidenţiale ale serviciilor secrete americane, "scăpate" de diverse "surse" spre presă, prevăd că în anul 2007 violenţa şi instabilitatea vor creşte în Irak. Comisia, condusă de James Baker, fost secretar de stat american, va transmite în curînd raportul ei care, e aproape sigur, va susţine propunerea împărţirii în trei a Irakului. Un expert al comisiei, citat de Times, spune că "oricum kurzii au deja autonomia lor, iar procesul de federalizare a Irakului se va petrece negreşit - important este cum vor putea irakienii să gestioneze procesul de federalizare". Zalay Khalilzad, ambasadorul american în Irak, foarte apreciat de toată lumea pentru felul în care îşi face meseria, a avertizat serios actualul Guvern irakian de uniune naţională că, dacă în două-trei luni nu poate rezolva problema violenţelor din Bagdad, atunci Guvernul american se vede obligat să schimbe ceva important în politica sa faţă de Irak. Administraţia Bush, inclusiv secretarul de stat Rice şi ambasadorul Khalilzad, au fost, pînă acum, susţinători ai păstrării unităţii Irakului. În analiza lor, fărîmiţarea Irakului ar duce la agravarea situaţiei şi nicidecum la rezolvarea ei. Însă, cum violenţele nu se mai termină, se pare că şi poziţia administraţiei Bush începe să se schimbe. Dezbaterea în privinţa împărţirii Irakului se cere a fi privită şi prin prisma celor arătate de Bob Woodward în ultima sa carte, Starea de negare, dedicată felului în care administraţia Bush gestionează războiul din Irak. Cartea, deja un best-seller peste Ocean, a generat controverse pătimaşe, deşi toţi cei care au fost intervievaţi de legendarul jurnalist de la Washington Post pentru documentare, recunosc că părerilor lor sînt corect reflectate în carte. Ei bine, în această carte se arată că preşedintele Bush este înclinat să ia mereu în calcul cea mai optimistă dintre soluţiile unei probleme şi că pune loialitatea deasupra oricărui calcul politic. În aceste condiţii, va cîştiga acela care va fi capabil să prezinte preşedintelui planul cu finalul cel mai luminos şi acela care va avea de partea planului său pe cei mai loiali oameni ai lui George Bush: "Dick" Cheney, "Condi" Rice şi "Rummy" (Donald Rumsfeld) Soluţia pentru Irak însă e pe mai departe necunoscută. Un şir de greşeli militare şi politice ale americanilor, abilitatea de a fructifica aceste erori de către antiamericanii viscerali şi, nu în ultimul rînd, valul bizar de intelectuali occidentali care îşi doresc ca America să piardă acest război, fac ca situaţia să fie tot mai greu de administrat după regulile ştiute ale democraţiei. Pe de altă parte, blocarea Americii în Irak are, deja, efecte importante. Iranul, Coreea de Nord, dar şi adversari mai camuflaţi, precum China şi Rusia, par să aibă un bun moment de revigorare în lipsa unei replici americane consistente. În acest joc, e interesant de văzut cum va reacţiona Europa, aflată într-un moment dificil al construcţiei instituţionale a unui profil strategic comun. Cît despre România, nu mă mai întreb. În afara declaraţiilor abstracte de gen "susţinem democraţia", nu am putut articula nimic coerent în privinţa Irakului. Credeţi că există cineva să ne poată spune dacă, din punctul de vedere al intereselor noastre - cîte sînt şi cum sînt - planul de federalizare a Irakului e bun sau rău? Aş! Lumea merge înainte fără să ne simtă lipsa şi, mai grav, noi înşine mergem înainte fără să îi simţim lipsa.
