7 ianuarie 2018. Hotelul „Beverly Hilton“ din Beverly Hills, California. Ceremonia hollywoodiană a decernării premiilor Golden Globe. Evenimentul se anunța a fi încărcat de tensiunea iscată de fenomenul „Me too“. Ca într-o faimoasă piesă de Aristofan, femeile veneau pe acropola cinema-ului mondial revoltate, în stare de insurgență. Gata cu hărțuirea sexuală! Gata cu dominația masculilor nesimțiți care tratează femeia ca pe un obiect de cucerire sexuală! Gata cu masculinizarea puterii în lumea filmului și, în general, în lume! Noua mișcare născută după „Me too“ se cheamă, deja, „Time’s Up “. O ușoară undă antitrumpistă era subîntinsă, căci președintele american este un exponent al ordinii sexual-politice care trebuie să dispară pentru mulți dintre adversarii săi, iar sala era plină de ei. Dar, spre deosebire de gala de anul trecut, cînd Trump a fost obsesia serii, de data asta discursul a fost mai general, referindu-se la un anume mod de a fi al bărbaților în industrie și în industrii. Spre deosebire de scenariul antic al lui Aristofan, de data asta, toți bărbații prezenți simpatizau cauza femeilor. Nu se putea altfel.

Momentul de vîrf al serii a fost, indiscutabil, speech-ul pe care l-a rostit Oprah Winfrey de pe scenă, cînd a primit un premiu pentru întreaga activitate. Oprah este un retor desăvîrșit. Discursul ei merită să fie studiat în toate școlile de retorică (acum îi zice public speaking). A început ca o confesiune și s-a terminat, cu sala în picioare, ca un apel la luptă. Privind la televizor momentul, m-a frapat diferența uriașă de sinceritate dintre vorbitor și auditoriu. Oprah, cum ziceam, a fost desăvîrșită. A simțit fiecare cuvînt rostit și a transmis sălii întreaga ei simțire. Publicul era alcătuit din superstaruri de cinema. În sală erau Tom Hanks, Denzel Washington, Meryl Streep, Judi Dench, Steven Spielberg, Barbra Streisand, Guillermo del Toro, Nicole Kidman, Jessica Chastain, Natalie Portman, Jennifer Aniston, Ridley Scott, Hellen Mirren, și mulți, mulți alții din aceeași făină. Nu erau, desigur, prezenți Harvey Weinstein și Kevin Spacey, altădată nelipsiți – acum sînt monștrii zilei, numele odioase. Ei bine, acest public a rezonat strident la speech-ul lui Oprah Winfrey. Toți se știau filmați, toți jucau emoția cu intensitate. Lacrimi în ochii măriți, mîini tremurînde, clătinări imperceptibil-perceptibile (artă actoricească!) din cap. O să-mi spuneți  mediat că bombăn aiurea: din moment ce discursul era formidabil, nu era normal ca oamenii care-l ascultă să fie emoționați? Fără îndoială că da, doar că mi-e greu să cred în onestitatea emoției cînd mulți dintre ei îl apără și azi pe Roman Polanski în cazul niciodată judecat al violului unei fetițe de 13 ani, de pildă. De altfel, după ceremonie, o grămadă de personalități, inclusiv mărturisitori „Me too“, au spus public că au simțit cam ceea ce am simțit și eu, de foarte departe privitor la televizor: ipocrizie. Nu zic că asistența trebuia să tacă rușinată, dar să ovaționeze cu lacrimi șiroind pe obraz mi-a părut, parcă, excesiv. Nu zic că oamenii nu se mai schimbă, dar să arate extazul cu pretenția inocenței pure este, totuși, exagerat. Am avut sentimentul că a fost prea mult. A fost „over-acting“. Atîta tot. Nu-i ceva scandalos, nu i condamnabil. Cînd camera de filmat pune ochiul pe tine, te schimbi. După caz, te inhibi sau histrionizezi. Cei din fața lui Oprah Winfrey sînt, natural, oameni din a doua categorie. Asta le e meseria și cei mai mulți dintre ei sînt profesioniști formidabili – unii, chiar geniali.

Nu aș vrea să credeți că judec comportamentul vedetelor de la Hollywood. Ei sînt prea departe de viața mea și nu am deloc anvergura necesară ca să cuprind asemenea spații omenești. Nu sînt deloc genul moralist. Anii m-au învățat destule despre natura (mea) umană ca să știu că sînt ultimul îndreptățit să dau lecții. Însă tot aceiași ani m-au învățat și că foarte puțini sînt îndreptățiți să îmi/ne dea lecții. Am descris modul în care am perceput eu acest eveniment ca să deschid, de fapt, o altă discuție pe care o socotesc mult mai importantă: ce rol poate juca ipocrizia astăzi? Și m-am referit la un moment cu actori pentru că tocmai în arta actorului cred că putem găsi răspunsul.

În lumea fake news și post-truth, în lumea adevărurilor parțiale și personale (Oprah a spus că nu trebuie să ne oprim să mărturisim fiecare adevărul propriu!), ce mai e ipocrizia? Cum mai citim în lumea de azi faimoasa aserțiune a lui La Rochefoucauld: „Ipocrizia este reverenţa pe care viciul o face virtuţii“? Sala aceea din Beverly Hills, deși plină de oameni care nu mai trăiesc în lumea noastră (era să scriu că nu mai trăiesc în lumea reală, dar, odată cu adevărul, și realitatea a devenit foarte subiectivă – ei trăiesc în realitatea lor, alta decît realitatea noastră!), spune, cred, unele adevăruri, așa cum personajele lor din marile filme pe care le-au făcut spun.

Primul este acela că ipocrizia rămîne, peste veacuri, o formă de politețe. O reverență. O (mică) artă. De aceea, mi se pare că este extrem de folositoare, cu atît mai mult cu cît gestul exterior are, acum, o forță mai mare ca niciodată. Lumea în care gestul exterior este tot ceea ce contează este o lume de actori. Al doilea, poate mai subtil, este că ipocrizia nu e minciună. Un ipocrit nu spune altceva decît ceea ce crede că e bine să spună. Un mincinos spune exact ceea ce știe că nu este adevărat. Un ipocrit crede pe moment și nu se oprește să își chestioneze, adînc, principiile ori trecutul. Un actor joacă Hamlet fără să se întrebe dacă el însuși atinge demența delirului moral. Un mincinos știe bine că afirmă ceea ce nu crede. Ipocritul, pur și simplu, nu simte tensiunea dezacordului între ceea ce spune acum și ceea ce crede ori ceea ce a spus cu altă ocazie. Romeo poate fi foarte bine jucat de un actor care nu crede că iubirea poate fi absolută. Mincinosul simte tensiunea dezacordului și trece peste ea. Ipocritul practică dubla măsură cu liniște interioară – el trăiește lin opoziția contrariilor. Mincinosul nu este calm și nici senin. De aceea, minciuna poate fi detectată cu aparate care citesc ritmul cardiac. Ipocritul ar trece orice asemenea test fără probleme. Minciuna e profundă, ipocrizia e superficială. Tensiunea opoziției dintre viciu și virtute se gestionează cu reverențe, nu cu convertiri brutale. Ipocrizia e un gest coregrafic, care poate fi superb, minciuna e o brutalitate.

Precizez, rapid, că într-o viață de om minciuna și ipocrizia alternează. Toți avem în biografiile noastre și momente în care am mințit, și momente în care am fost ipocriți. Important este să știm care ce e. În lumea fake news și post-truth, ipocrizia poate fi salvarea de la minciună. Ipocrizia este, de fapt, actorie într-o lume care descoperă că, adesea, adevărul s-a refugiat în teatru și în film. Să mai zici că lumea în care trăim nu-i anapoda cu totul!