Coperta recentei ediţii Der Spiegel, care îl arată pe cancelarul german Angela Merkel în faţa Acropolei, înconjurat de ofiţeri nazişti, are un mare avantaj: pune în sfîrşit frontal problema germanofobiei europene.
Abuzurile împotriva Germaniei durează de ceva vreme. În martie 2013, demonstranţii din Cipru au purtat pancarte cu caricatura Angelei Merkel în chip de Adolf Hitler. În Valencia, în aceeaşi perioadă, cu ocazia sărbătorii anuale Fallas, aceeaşi Merkel apărea ca o maşteră afurisită, dictînd şefului Guvernului spaniol şi miniştrilor săi „cele zece porunci ale Angelei exterminatoare“; efigia ei a fost arsă, în cele din urmă, pe rugul Sf. Iosif. 
 
Două luni mai tîrziu, demonstraţii similare din Portugalia evocau, din nou, o Angela Merkel „hitlerizată“, cu manifestanţi în haine de doliu, care zbierau, înfierînd „politica de masacrare a săracilor“ a liderului german. 
 
Şi mai e, fireşte, Grecia, unde fenomenul a atins apogeul, în timpul cvasirevoltelor din octombrie 2012, cînd lumea a putut să vadă spectacolul steagurilor naziste şi germane fluturate împreună şi arse apoi în faţa Acropolei, într-o scenă care anticipa recenta copertă Der Spiegel. 
 
În Italia, cotidianul de dreapta Il Giornale nu se sfieşte să dedice prima pagină a ediţiei din 3 august 2012 naşterii „celui de-al patrulea Reich“. Tot astfel, pagini Internet conspiraţioniste din ţări nord-europene au susţinut că entuziasmul Germaniei în susţinerea preşedintelui ucrainean Petro Poroşenko împotriva lui Vladimir Putin, preşedintele Rusiei, e o reconstituire a subjugării Ucrainei de către Hitler.
 
Iar, în Franţa, extrema dreaptă (cu Marine Le Pen, şefa Frontului Naţional, care o acuză pe Merkel pentru „suferinţele“ impuse popoarelor Europei) şi extrema stîngă (cu Jean-Luc Mélenchon, de la Partidul de Stînga, tunînd şi fulgerînd împotriva politicii ei de „austeritate“ şi cerîndu-i „să-şi ţină gura“) se întrec în denunţări populiste ale noului şi detestabilului „imperiu german“. 
 
Problema cu această germanofobie este nu doar că e stupidă sau că e încă un simptom al descompunerii, sub ochii noştri, a nobilului proiect al integrării şi al uniunii europene. Altfel decît ar vrea să credem ucenicii vrăjitori care instigă la ură, germanofobia din ziua de azi nu e un semn al opoziţiei lor, ci al adeziunii şi chiar al participării lor la adevăratul fascism care se conturează la orizont. De ce spun asta? 
 
Sînt mai multe motive. Mai întîi, a te opune politicilor sociale, economice şi externe ale Germaniei, asemuind-o pe Angela Merkel cu Hitler, este o banalizare a lui Hitler. Oricît de legitim ar putea fi diferendul cu privire la aceste politici, Germania este una dintre democraţiile cele mai meticuloase şi exemplare ale continentului. A spune despre ea că se aseamănă cîtuşi de puţin cu regimul nazist – care încă reprezintă, în Europa, anularea democraţiei (şi a însăşi civilizaţiei) – înseamnă a exonera acest regim şi a-i consola şi încuraja pe neonaziştii de azi, permiţîndu-le, cu sau fără această intenţie, să participe din nou la dezbaterea publică. 
 
În plus (şi asta e esenţial), cei mai vehemenţi critici ai lui Merkel se întîmplă să fie aceiaşi oameni care nu ezită să valseze cu neonaziştii vienezi sau să se alieze, precum la Atena, cu liderii unui partid cu adevărat extremist. Tot tapajul din jurul unei Germanii care, pasămite, „a reînnoit pactul cu demonii“ nu face decît să ascundă vocile unor partide fasciste – Golden Dawn din Grecia, Jobbik din Ungaria, SNS-ul slovac, Vlaams Belang din Belgia şi Ataka din Bulgaria – care sînt pe cale să se consolideze în Europa. 
 
Trebuie de asemenea remarcat că Merkel e femeie, iar ura faţă de femei – dispreţul cu care erau privite, alături de evrei, de teoreticienii rasei ai anilor ’20 şi ’30 – a fost o dimensiune esenţială a oricărei forme de fascism. De asemenea, sloganurile scandate la Valencia, în octombrie 2012 – cu demonstranţii îndemnaţi să strige în faţa efigiei cancelarului „Iubeşti banii mai presus de orice“ şi „Venerezi băncile şi Banca [Centrală Europeană – n.t.]“ – au izul inconfundabil al vechilor mantre împotriva „viţelului de aur“ şi a „plutocraţiei cosmopolite“. 
 
Oamenii au înţeles, în sfîrşit, că antiamericanismul, născut la extrema dreaptă şi hrănit, în Germania, bunăoară, de filozofia lui Martin Heidegger şi a acoliţilor săi, e o componentă a fascismului. 
 
E momentul să înţelegem că asta e valabil şi în cazul germanofobiei. În Franţa, fenomenul s-a manifestat prin romancierul şi activistul francez antisemit Maurice Barrès, care vedea în filozofia lui Immanuel Kant un mijloc de „evreizare“ a minţilor europene. A triumfat cu Action Française a lui Charles Maurras şi îndelungata sa luptă cu „abstracţiile evreieşti şi germanice“. Şi a culminat cu grupările roşu-brune care oferă, chiar şi în ziua de azi, pe site-uri pe care prefer să nu le menţionez, „pîine“ şi „adăpost“ persoanelor dispuse să-i lichideze pe „şefii“ de pe „ştatul de plată“ al Angelei Merkel. 
 
Istoria ideilor are logica ei, raţiunea şi nebunia ei, inconştientul ei şi o proprie traiectorie. Să le negăm este deopotrivă inutil şi periculos. 
 
De aceea, în ziua de azi, este esenţial să o apărăm pe Angela Merkel, în faţa forţelor întunecate care iau naştere, cresc şi se propagă în Europa. 
 
Bernard-Henri Lévy, filozof şi scriitor francez de prim rang, este unul dintre fondatorii mişcării Nouveaux Philosophes. Printre lucrările sale se numără şi Left in Dark Times: A Stand Against the New Barbarism.  
 
© Project Syndicate, 2015 - www.project-syndicate.org
traducere de Matei PLEŞU   
 
Foto: Der Spiegel, nr. 13/2015