La ora la care scriu acest text, rezultatele referendumului din Turcia indică o victorie neconvingătoare a taberei care a propus abolirea unei bune părți a controalelor democratice în favoarea unui regim prezidențial lipsit de nuanțe. Un regim care îl transformă pe Recep Tayyip Erdogan într-un soi de faraon de ale cărui mofturi depind milioane de oameni și aproape toate instituțiile statului turc. Neconvingătoare, dar, totuși, victorie. E foarte puțin probabil ca rezultatul să fie modificat. Turcia intră definitiv în zona statelor în care autoritarismul e consfințit de lege, iar alegerile își pierd relevanța fiind, cum le plăcea unor ONG-uri românești să spună, „pre-fraudate“ de lipsa de competiție și dispariția garanțiilor legale din partea statului.

Alunecarea Turciei în afara civilizației nu a avut loc într-o duminică de aprilie din 2017, ci a fost un proces. Menționez doar cîteva simptome care puteau fi identificate lesne înainte de referendum: eliminarea procurorilor și judecătorilor independenți, călcîiul greu pus pe gîtul intelectualilor turci cu opinii democratice și, mai ales, atacul permanent și foarte creativ la adresa presei. De la amenzi uriașe, preluări ostile de redacții și pînă la sentințe grele cu închisoarea, jurnaliștii turci sînt probabil cea mai oropsită breaslă din interiorul granițelor acestui stat. În fapt, organizațiile internaționale care apără dreptul la libera exprimare sînt de acord că Turcia deține recordul mondial la ziariști închiși.

Gustul amar al cenzurii îl simt și ce­tă­țen­ii de rînd, care riscă adesea pușcăria pen­tru opinii exprimate pe rețele sociale. Atunci cînd acestea din urmă func­țio­nează – Turcia descoperindu-și în ultimii ani o pasiune specială pentru blocarea accesului la Facebook și Twitter cu sau fără motiv.

Căderea în beznă s-a produs, așadar, gradual, pe fondul eternului conflict dintre tradiționaliști și pro-occidentali. Conflict în care, lucrul ăsta se spune mai rar, partizanii secularismului și, mai tîrziu, ai integrării europene au tolerat și încurajat chiar rolul de garant al democrației pe care armata turcă și l-a arogat încă de la înființarea republicii. Ei bine, de-a lungul timpului, armata s-a luat în serios și a produs o inimitabilă serie de lovituri de stat dintre care se remarcă cea din 1980, ale cărei înfiorătoare statistici îl fac pe Erdogan să arate ca un politician elvețian ușor coleric. Peste 500.000 de mandate de arestare, 50 de execuții, sute de morți în pușcării din „cauze naturale“ și mii de oameni rămași brusc fără cetățenie.

Altfel spus, ceea ce se întîmplă zilele acestea în Turcia e încă doar un episod, grav, din războiul între democrație și adversarii ei, cu diferența că, de această dată, inamicii libertății vin din interiorul sistemului democratic, îi folosesc resursele pentru a o îngenunchea definitiv. Dacă armata turcă și-a extras întotdeauna legitimitatea din principiile lui Mustafa Kemal Atatürk, fondatorul republicii, Erdogan se folosește de votul popular. Nu există nici o lege universală care să stipuleze că voturile unor oameni vii sînt mai puțin importante decît ideile unui politician din secolul XX, dispărut de multă vreme.

Turcii au tolerat zeci de ani rolul armatei. Ulterior, pe fondul slăbiciunii și, trebuie spus, al incompetenței partidelor seculare (vinovate, printre altele, de o criză economică extrem de serioasă care a explodat la începutul anilor 2000), Erdogan a devenit posibil. Agenda lui islamistă, conservatoare și revanșardă a luat avînt și a produs consecințele de astăzi. În treacăt fie spus, e cumva logic că prima și nu tocmai nevinovata sa victimă a fost armata.

Pentru eșecul democrației turcești, a­tîta cîtă era, Erdogan poartă o răspundere majoră și, probabil, va veni și vremea cînd va fi judecat obiectiv. Însă Erdogan nu este numai rezultatul frustrării, al acelui mult discutat război cultural între urban și rural, între național și global, între tradiție și modernitate. Succesul lui e, parțial, și un merit dubios al celorlalți, al liberalilor turci. Aceștia din urmă se fac vinovați de incapacitatea de a propune un proiect incluziv și convingător pentru turcii de rînd. Au avut de a lungul anilor totul de partea lor, dar cel mai mare avantaj (sprijinul militar) a fost și cea mai mare slăbiciune, pentru că, ori de cîte ori au pierdut partida, au știut că lucrurile vor fi întoarse în favoarea lor de mîna înarmată a coloneilor și generalilor.

Asta este lecția pe care o putem reține din drama statului turc. Instituțiile firave, credința veșnică într-un deus ex machina (în cazul românesc, ambasadele străine și Bruxelles-ul) și preocuparea sporadică pentru apărarea liberalismului ne pun pe o traiectorie turcească. Nu e obligatoriu ca Erdoganul nostru să fie unul dintre actualii politicieni. Nu trebuie să se numească Dragnea, Iohannis sau Șerban Nicolae. Dar cred că acolo, în planul secund, sînt destui cei care iau Turcia drept model.

În atari condiții, mi se par un act de trădare a spiritului Constituției, dacă nu chiar a literei ei (articolul 1, alineatul 3), mesajele elogioase la adresa dictatorului turc. Și nu numai ele. Fiecare cedare retorică sau factuală pe terenul democratic rămasă nesancționată vine, mai devreme sau mai tîrziu, cu o notă de plată.

Adăugați admirației de care se bucură Erdogan în anumite zone politice românești și alte detalii. De exemplu, avansul stupefiant al serviciilor secrete în viața publică, discuția aproape absentă despre sărăcie sau asaltul religios asupra primăriilor, școlilor și discursului public. Simptome vizibile ale unei boli pe care refuzăm să o recunoaștem. Teama de propria ei imagine într-o oglindă obiectivă sau, pur și simplu, comoditatea împiedică societatea românească să se gîndească la riscuri pe termen lung.

Se fac calcule meschine, compromisuri de etapă sau lipsește pur și simplu capacitatea de a calcula efecte. E mai puțin relevant. Ceea ce este sigur e că, în țara lui Ceaușescu, ambiguitatea în apărarea unui liberalism incluziv și tolerant îl face pe Erdogan posibil. 

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.