Surprinzător sau nu, România pare astăzi, mai mult ca niciodată, mai aproape de grupul de la Visegrád. Să ne amintim: la 15 februarie 1991, în cetatea medievală de la Visegrád (la nord de Budapesta), liderii Ungariei, Poloniei și (pe atunci) Cehoslovaciei semnau un parteneriat menit a scoate cele trei țări de sub influența sovietică și a le coordona eforturile în vederea integrării euro-atlantice. Dincolo de aspectul pragmatic, înțelegerea făcea și trimiteri istorice importante – și anume la colaborarea dintre regii Ungariei, Poloniei și Boemiei, încă din secolul al XIV-lea. Mesajul era cît se poate de clar: Europa Centrală revenea acasă, adică în Occident. România a cerut încă de la bun început să fie admisă în acest format, solicitare refuzată din cauza mineriadelor și a lipsei de încredere privind sinceritatea reformelor și a orientării euro-atlantiste a Bucureștiului.

Un lucru e cert: timp de circa două decenii, Grupul Visegrád (denumit apoi V4, după separarea Cehiei și a Slovaciei) a constituit pentru români un model și, în același timp, un motiv de invidie. „Elevul silitor“ al clasei ex-comuniste își îndeplinea obiectivele mai repede decît noi: aderarea la NATO și la Uniunea Europeană, apoi accederea în Spațiul Schengen și în OECD. În cele din urmă, aveam să ne regăsim cu membrii V4, în Alianța Nord-Atlantică și în UE, chiar dacă decalajele economice, sociale și civilizaționale, uriașe la începutul anilor 1990, se mai fac simțite și azi. România a recuperat mult, însă nu totul.

Într-o anumită perioadă, greutatea politică a G4 începuse să scadă, din moment ce obiectivele majore fuseseră atinse. La un moment dat, Polonia a încercat să dea grupului o dimensiune mai pronunțat militară și strategică, dintr-un motiv lesne de înțeles: amenințarea rusă. Însă intenția polonezilor nu s-a potrivit nici cu felul de a fi al cehilor și slovacilor și nici cu viziunea și interesele ungurilor. Pînă la urmă, cei patru s-au regăsit pe o altă platformă, aceea a iliberalismului și a euroscepticismului. V4 a încetat a mai fi o avangardă a modenizării, democratizării și occidentalizării spațiului ex-comunist.

Ei bine, iată că, tocmai acum, României i se face cu ochiul dinspre V4 și se pare că guvernul ei nu e chiar dezinteresat de aceste avansuri. Chiar dacă a negat că ar fi vorba despre o aderare, ministrul de Externe Teodor Meleșcanu se arăta, săptămîna trecută, gata pentru o „cooperare mai strînsă“ cu nucleul central-european. Iar premierul ungar Viktor Orbán a invitat Bucureștiul să se alăture „poveștii de succes“ a V4. Merită?

Două argumente pentru apropierea de V4 ar putea fi susținute. Unul este parteneriatul strategic cu Polonia, care face din București și Varșovia aliați privilegiați, indiferent de orientarea partidelor care guvernează, vremelnic, în cele două capitale. Un al doilea argument se leagă de Ungaria. O bună relație româno-ungară reprezintă unul dintre stîlpii stabilității regionale. Apropierea României de V4 ar putea ajuta, din acest punct de vedere. Să vedem însă cum stăm cu pasivul.

În acest moment, România a fost chemată să participe la efortul de refondare a Uniunii Europene și are șansa istorică de a participa la acest proces, alături de statele din „nucleul dur“ , în primul rînd Franța și Germania. Dincolo de aspectele economice, aceasta ar însemna o ancoră strategică de extremă importanță. O Românie integrată în noua Uniune Europeană, în noul Spațiu Schengen și în zona euro ar însemna cu adevărat un stat puternic.

Ajută apropierea de V4 unui asemenea scop? Mai degrabă, nu. Mesajele lui Emmanuel Maron, care a vizitat România și Bulgaria, ocolind Polonia, și cele ale lui Jean-Claude Juncker sînt cît se poate de clare. O Românie apropiată de statele eurosceptice și iliberale ar da un semnal extrem de prost către statele din „nucleul dur“, de la care așteptăm investiții, sprijin pentru continuarea politicilor agricolă și de coeziune, sprijin pentru accederea în Schengen și în zona euro. Evident că o diplomație inteligentă ar putea duce o politică de compartimentalizare, astfel încît să-și poată urmări și interesele legate de „nucleul dur“, cît și pe cele care țin de V4. Dar acesta să fie scopul?

Nu cumva este vorba, mai curînd, de tentația iliberală, tot mai evidentă la guvernul declarat de centru-stînga, indiferent că s-a numit Grindeanu sau Tudose? Nu cumva este nevoia de sprijin în lupta împotriva statului de drept? Nu cumva avem de-a face cu o alianță care să zădărnicească orice măsură punitivă din partea Bruxelles-ului, în cazul derapajelor de la normele democratice, astfel încît să pună în pericol însăși unitatea și solidaritatea europeană, spre evidenta satisfacție a Kremlinului?

Și apoi, este aceasta o politică de stat sau – așa cum se vorbește prin mediul politic – o expresie a interesului particular al ALDE? Paradoxal, acest partid românesc ce-și spune liberal, dar de factură mai degrabă socialist-conservatoare, susținător al tuturor măsurilor și declarațiilor guvernamentale anti-business sau inspirate de Coaliția pentru Familie, a împrumutat numele adevăraților liberali europeni.

Liderul acestora din urmă, fostul premier belgian Guy Verhofstadt, un adevărat liberal, este un adversar neîmpăcat al tuturor guvernărilor iliberale din Europa Centrală. Încă o probă a ridicolului în care singuri ne plasăm… 

Ovidiu Nahoi este redactor-șef la RFI România.