Odată cu preluarea efectivă a guvernării de către Marea Coaliție (CDU/CSU și SPD), scena politică din Germania pare să se așeze. Sociologii atrag însă atenția asupra unui fenomen îngrijorător: partidul extremist AfD rămîne la același nivel de încredere ca în ziua alegerilor; asta, în vreme ce era de așteptat ca, odată cu potolirea vacarmului electoral, simpatia pentru acest partid să-și piardă din intensitate. Dar cum de a ajuns AfD a treia forță politică în Germania? Și, mai ales, de ce a cîștigat atît de multe voturi mai ales în landurile fostei RDG?

În noile landuri din Est, după reunificare, încrederea în sistemul federal și în oamenii săi politici nu a atins niciodată nivelul din Vest. În landurile fostei RDG e un teren propice pentru formarea unor mișcări de contestare a mainstream-ului politic.

Politica de imigrație a fost puternic contestată mai ales în landurile din Est, printre altele, și pe fondul inechităților și a subdezvoltării din anumite regiuni. Discursul oficial – avem nevoie de imigranți, avem nevoie de mînă de lucru în industrie – a picat prost acolo unde fostele fabrici și uzine au dispărut de mult și unde șomajul e o realitate. Perdanții tranziției de după 1990 sînt votanții AfD de astăzi. Pe de altă parte, bazîndu-se pe scoruri relativ bune obținute anterior – printre altele, datorită entuziasmului din anii reunificării –, CDU nu a făcut mari eforturi să (re)cîștige simpatie în landurile din Est, concentrîndu-și eforturile pe zonele urbane, aglomerate și înstărite din Vest. Iar SPD nu a reușit să transmită un mesaj convingător cu privire la bunăstare și echitate socială: nici nu avea cum, doar participase la guvernarea anterioară, în Marea Coaliție, nu se putea, deci, constitui într-o alternativă.

Mult promisele „cîmpii înfloritoare“ despre care a vorbit Kohl la reunificare nu se văd în landurile fostei RDG, iar egalizarea condițiilor de viață în Est și în Vest pare un obiectiv de neatins. Pentru estici, e un sentiment al neputinței. În Vest, mulți germani consideră eforturile de reducere a acestor decalaje dacă nu inutile, atunci, oricum, prea costisitoare.

Dincolo de aceste explicații care țin de sfera economicului și socialului există și o dimensiune culturală sau istorică. A explica opțiunea pentru AfD drept o derivă, drept extremism de dreapta, simplifică și falsifică situațiunea. În plus, această perspectivă nu corespunde nici pe departe percepției de sine a celor care se opun politicilor de primire a refugiaților nu doar în Germania, ci și în state precum Polonia, Cehia sau Ungaria. Oamenii din fostul bloc al țărilor socialiste se percep pe sine drept nevinovați. Și asta, explică Adam Soboczynski într-un articol din Die Zeit, ține de doctrina de stat asumată vreme de decenii în această parte a Europei. O doctrină care spunea, pe scurt, că Occidentul e capitalist, deci fascist, în vreme de esticii erau socialiști, prin urmare antifasciști. „Antifascismul a fost mitul fondator al Estului. RDG nu s-a considerat, în mod deliberat, programatic, drept succesoare a celui de-al Treilea Reich. Dimpotrivă, a definit nazismul ca pe o particularitate occidental-capitalistă, ca pe o specificitate pe care a plasat-o țării de dincolo de graniță. Acesta e și motivul pentru care avertismentele venite dispre liberalii de stînga («iar s-a ajuns aici!») cu privire la deriva din landurile Germaniei de Est pică atît de prost. E ca și cum i-ai explica unui nefumător înrăit care sînt pericolele consumului de nicotină.“

Pe baza aceluiași mit fondator, țările din fostul bloc socialist nu se mai simt, astăzi, responsabile pentru participarea la ororile nazismului, ba chiar (vezi cazul Poloniei) adoptă legi prin care echivalează recunoașterea acestor crime cu defăimarea țării. Lagărele morții de pe teritoriul Poloniei ocupate nu sînt ale Poloniei, ci ale Germaniei naziste – spune această doctrină. „Esticii se văd astăzi drept victime ale nazismului și ale comunismului care, pe deasupra, sînt arătate cu degetul și supuse unui examen de conștiință – o triplă umilință, deci. Unii chiar nu pot accepta această situație, și atunci votează cu AfD sau cu PiS. Miturile fondatoare și victimizările sînt insidioase și, la treizeci de ani de la căderea Cortinei de Fier, se manifestă precum o psihoză“, continuă Soboczynski. Dacă Germania de Est ar fi fost astăzi un stat independent, e foarte posibil ca și acolo să avem un regim asemănător cu cele din Ungaria și Polonia. Adică: un guvern bazat pe o coaliție de dreapta cu un discurs impregnat de sloganuri patriotarde și cu un program care vizează omogenitatea etnică, întărirea granițelor și suveranitatea națională. Germanii din fostele landuri au însă șansa că, prin reunificare, au revenit în centrul (politic) al Europei.