Ceea ce se petrece acum în relațiile dintre SUA și Coreea de Nord va intra, probabil, în viitoarele manuale de retorică la capitolul „Așa, nu!“. Pe scurt: tensiunile dintre cele două state s-au agravat în ritm accelerat după ce, în luna iulie, Phenian-ul a întreprins cîteva teste militare cu rachete balistice care par să poată atinge ținte de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii. Ținta cea mai tangibilă – și cea vizată la ultimul exercițiu – ar fi insula Guam, o importantă bază militară americană în regiune. Coreea de Nord nu face pentru prima dată teste cu rachete, dar de-abia de puțină vreme pare că poate stăpîni și traiectoria, nu doar forța lor distructivă. Comunitatea internațională, inclusiv SUA, a învățat să trateze și să contrabalanseze aceste amenințări, chiar dacă nu s-a obișnuit cu ideea unei noi puteri nucleare, controlate de un dictator periculos. În orice caz, situația părea ținută sub control, mai ales prin aplicarea unor severe sancțiuni economice menite să izoleze Phenian-ul și să mențină statul în imposibilitatea de a-și mai finanța ambițiile militare.

Ceea ce s-a întîmplat însă în ultimele săptămîni depășește cadrul relațiilor cu care ne-am obișnuit. Donald Trump i-a răspuns președintelui Kim Jong-un, care a amenințat că poate face „scrum“ insula americană, că „focul și furia“ se vor abate asupra sa. Multe publicații, inclusiv dintre cele cu ștaif, s-au grăbit să anunțe un război deschis. Nu s-a ajuns încă acolo, din fericire. Dar nici departe nu sîntem.

Relațiile dintre SUA și Coreea de Nord, menținute, multă vreme, la stadiul de război rece, au escaladat pe fondul atitudinii și al declarațiilor iresponsabile ale lui Kim Jong-un, dar și al retoricii cu nimic mai pacifiste a președintelui american. Cînd vorbești despre foc și furie, atunci cînd situația oricum e foarte încinsă, riști să declanșezi exact ceea ce vrei să eviți. Stabilizarea pe termen lung a regiunii pare un obiectiv greu de atins în condițiile regimului dictatorial de la Phenian și ale unei politici externe în același timp agresive și ezitante ale SUA în regiune.

La nivel european, Germania e una dintre primele țări care au adoptat o poziție fermă. Ministrul de Externe, Sigmar Gabriel, a condamnat ieșirea belicoasă a lui Donald Trump. El crede că „escaladarea începe cu derapaje de limbaj și riscă să se încheie cu un conflict militar“. Or, pentru ceea ce se petrece în regiune, „nu există soluții militare“ – crede cancelara Angela Merkel. După ea, ar fi nevoie de eforturi diplomatice din partea tuturor părților implicate.

China rămîne un jucător esențial la această masă a negocierilor: după ce, în urmă cu cîteva zile, a dat semnale ambigue cu privire la poziția sa în cazul unor acțiuni militare ale SUA în regiune, Beijing-ul a transmis că va întări sancțiunile militare împotriva Phenian-ului: mai exact, va opri importul de oțel, de cupru și de cărbune din Coreea de Nord. E o lovitură grea și neașteptată pentru economia oricum destabilizată a acestei țări care păstrase, în China, un partener fidel, unul dintre cei foarte puținii pe care și i-a păstrat. Nu e însă deloc sigur că înăsprirea sancțiunilor economice își va atinge scopul, adică dacă va determina guvernul de la Phenian să renunțe la planurile de înarmare. Căci, pînă acum, sancțiunile par că au întărit această dorință, dar au întîrziat realizarea ei.

Coreea de Nord a susținut, de multă vreme, o înțelegere cu Washington-ul: încetarea oricăror noi teste nucleare în schimbul suspendării, de către SUA, a exercițiilor militare din Coreea de Sud. Pentru un astfel de deal pledează, evident interesat, și China. Atunci cînd ia în vizor insula Guam, Phenian-ul pare să ceară, din nou, același lucru, doar că acum are un argument (strategic) în plus.

Ce are de cîștigat și ce are de pierdut Washington-ul dacă cedează în acest conflict? Mai poate amîna sau suspenda exercițiile militare din zona Coreei?

Foto: wikimedia commons