Atunci cînd, la finalul lui noiembrie 2016, premierul Dacian Cioloș acorda un interviu pentru ziare.com, o bună parte din electoratul „dreptei“ încă mai spera că umbra aceea mare pe care PSD o proiecta asupra întregii competiții e doar o impresie greșită. Speranțele au mai dispărut după acel interviu în care, inexplicabil, dl Cioloș a dat senzația de disconfort în relația cu principalele formațiuni care îl susțineau. Principalele victime au fost militanții PNL și USR, care și-au pus întrebarea dacă nu cumva sînt ridicoli susținînd ideea unui premier care se ferește de propriii susținători.

Descumpănirea a fost vizibilă mai ales în rîndurile PNL, un partid deja dezorientat din motive de dinamică internă, istorie recentă și lipsă acută de idei. Descurajarea s-a văzut foarte clar în teritoriu, unde, deși au continuat să repete robotic linii de mesaj insuficient gîndite la centru, liderii locali începeau deja să se obișnuiască cu ideea înfrîngerii. O înfrîngere atît de gravă încît, după numărătoarea finală a voturilor, PNL avea să descopere că un milion de voturi s-au evaporat în eter între alegerile locale și cele generale.

E încă imposibil de explicat conduita premierului în timpul campaniei electorale. Argumentul cu privire la administrarea țării pînă la alegeri stătea în picioare numai parțial și a fost invalidat chiar de premier atunci cînd, în timpul campaniei, a decis să lanseze o platformă cu idei de guvernare pentru viitor. E foarte greu să susții că nu ești interesat de politică, dar ești interesat de guvern. Și totuși, în logica sa confuză, dl Cioloș a făcut-o.

Zilele acestea, fostul premier continuă să ezite. Voluntar sau involuntar, a provocat cea mai gravă criză a tînărului USR, un partid care încă bîjbîie în căutarea unei identități în care să se simtă confortabil. USR trece prin convulsii interne, încercînd să găsească o cale de raportare la presiunea publică pro-Cioloș. Mulți dintre membrii săi l-ar vrea în partid, în numele unității împotriva unui PSD care se comportă ca un animal rănit și furios, scăpat în bugetele publice. Nimeni nu știe însă ce rol ar putea avea. Prespunerea că ar vrea să conducă un partid la fondarea și evoluția căruia nu a contribuit e legitimă, iar fostul premier e absulut neconvingător cînd încearcă să sugereze că nu a fost preocupat de poziția sa după o eventuală aderare.

Dacă dl Cioloș are vreo vină, atunci aceea constă în lipsa lui de tact și tactică. Felul în care a dat speranțe useriștilor și a reușit să le panicheze conducerea a dus la crearea unei stări de tensiune absolut inutile și contraproductive. Situația în acest moment e nefericită pentru toate părțile. USR e în derivă, dl Cioloș își continuă campania de PR fără o țintă clară, iar PSD zburdă după ce a reușit să supraviețuiască mai bine decît sperau inamicii săi celor mai mari demonstrații din ultimii douăzeci de ani.

Pe de altă parte, în lumina evenimentelor din ultimele două luni, insistența cu care Dacian Cioloș e împins, rugat, implorat chiar să ia o decizie cu privire la viitorul său politic e aproape un semn de disperare al unei părți de societate exasperate și cu răbdarea consumată. Plecînd de la presupunerea că această așteptare va rămîne vie, dl Cioloș continuă să bîjbîie într-un teritoriu pe care insistă să îl disprețuiească, deși altă soluție decît cea politică nu există și nici n-ar trebui discutată.

Nu sîntem într-un film original. L-am mai văzut. Oameni aduși din afara politicii, puși să guverneze și ulterior lăsați să se descurce în acest mediu crud și neiertător al vieții de partid și al alegerilor. Ceea ce face dl Cioloș zilele acestea e să dea senzația că se teme (iar) de alegeri. Însă, vrînd-nevrînd, tot acolo va ajunge.

Acolo a ajuns și Theodor Stolojan. La fel ca Cioloș, a venit la putere într-un guvern sprijinit de FSN (actualul PSD) și de PNL. La fel ca Cioloș, și-a cîștigat postul în urma unei crize grave (mineriada) și, din nou la fel ca Cioloș, a continuat să graviteze în jurul politicii fără să dea senzația de fermitate sau de curaj. Momentele sale relevante în cariera post-guvernamentală au fost mai degrabă subscrise voinței altora. Stolojan a avut un rol în ruperea PNL, a fost candidat-iepure la prezidențialele din 2004 și din nou candidat-iepure pentru pre­luarea guvernării în 2008. A fost împins ulterior într-o retragere mascată și confortabilă în Parlamentul European, moment în care relevanța sa politică a încetat definitiv. Dl Cioloș a bifat deja jumătate din traseul de carieră al predecesorului său.

Un traseu asemănător, dar mai scurt, a avut și Mihai-Răzvan Ungureanu, cel instalat la Palatul Victoria după ce cabinetul Boc își epuizase și ultimele urme de credibilitate, iar legitimitatea îi era contestată în stradă. Și MRU (cum este îndeobște alintat) a fost adus la guvern doar pentru ca ulterior să rateze o construcție politică inițiată după o sumă de ezitări și calcule nefericite. Și MRU a rămas o speranță neîmplinită cu forțe proprii doar pentru ca, ulterior, să fie temporar recuperat pentru a conduce SIE.

După schimbările la legea electorală, acești trei oameni ar putea fonda împreună un partid. Al ezitării și al inadecvării. Al consumului ineficient de energie. Al speranțelor investite și care nu au mai returnat niciodată dividende. În ceea ce-l privește, dl Cioloș mai poate încă să iasă din acest club. Cu tact, tactică și, mai ales, convingere. 

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.