Deocamdată e doar un război al cuvintelor. Dar ura mutuală se apropie de paroxism. În alte vremi ar fi fost, de mult, fierbinte. Iar conflictul turco-olandez nu e doar bilateral. El priveşte întreaga Europă şi, nu în ultimul rînd, pe români. Minţitul de popor la televizor nu e o reţetă rezervată României PSD-iste. Turcia oficială, naţio­nalist-islamistă, îl practică, fireşte, cu un succes similar. 

Interminabile sînt declaraţiile TV ale politicienilor de la Ankara, vituperînd strident în contra deciziei guvernului de la Haga de a interzice manifestările publice ale oficialilor turci, veniţi să facă în Ţările de Jos campanie electorală pentru o Turcie prezidenţială. Guvernanţii liberalei Olande ar fi „nazişti“, „fascişti“, o „ruşine pentru Europa“, afirmă, la televiziunile turceşti, omologii lor de la Ankara. Or, în mod picant, liderul lor, Recep Tayyip Erdogan, cel encomiastic admirat de Victor Ponta, vrea transformarea Turciei „pe modelul Germaniei lui Hitler“, după cum, potrivit ziarului Cumhuriyet, a afirmat liderul turc, cîndva. Ar urma ca ţara să fie prefăcută, prin referendum, dintr-un stat parlamentar în ceea ce s-ar putea numi o dictatură prezidenţială (islamistă), mai precis într-un regim în care Erdogan, ca şef al statului, să fie situat deasupra oricăror instanţe de control. Că astfel ar ajunge să guverneze discreţionar nu-l împiedică pe liderul islamist de la Ankara să ameninţe deschis antiautoritara Olandă.

Haga „va plăti un preţ piperat“, avertizase el, tranşant. Ulterior a sfidat efortul diplomatic al conservatorului premier olandez. Care, în ciuda riscului asumat ca, în actuala atmosferă înfierbîntată, să fie învins categoric, în scrutinul legislativ de miercuri, de adversarul său populist, Wilders, i-a întins o mînă lui Erdogan, afirmînd că „doreşte normalizarea“ raporturilor cu Turcia. „Mai întîi să plătească preţul“, a ricanat cu superbie neîndurătorul sultan. Acelaşi care, cu doar cîteva luni înainte, tranşase laş un litigiu cu preşedintele Putin, pupînd fără jenă papucul ţarului. 

E clar că pe Erdogan contextul politic al deciziilor guvernului Mark Rutte, cele întrucîtva similare ale Austriei, precum şi cele mai puţin abrazive ale Germaniei, ţări vest-europene cu minorităţi turceşti numeric considerabile, nu-l interesează nici cît negru sub unghie. Provocările Turciei au, între altele, scopul vădit de a produce suficientă emoţie naţionalistă în electorat pentru ca rezultatul referendumului turcesc pentru modificarea Constituţiei în sens neo-otoman să devină o formalitate. 

La fel de clar e că, de cealaltă parte, propaganda în favoarea unui model dictatorial contrazicînd flagrant şi valorile europene, şi pe cele, identice, aflate la baza alianţei NATO, din care, culmea, Turcia face parte, n-are cum să nu deranjeze rău. Cu atît mai mult cu cît, teoretic, UE continuă să negocieze aderarea la Comunitate a Turciei. Dar această propagandă turcă, exacerbată de acuzele absurde, antifrastice de-a dreptul, de „nazism“ şi „fascism“, proferate de un regim islamist cu tendinţe totalitare la adresa unor autorităţi dintre cele mai liberale, nu e decît una din sursele de conflict.

Net mai greu atîrnă alte neajunsuri. De pildă, faptul că nici de această dată, în acest al doisprezecelea ceas, continentul cel trecut prin Brexit nu e capabil să evite să-şi acutizeze disensiunile şi să-şi sporească problemele prin răţoiri la prieteni şi căciuliri faţă de adversari. Că nu şi poate regăsi vocea. Că îşi conferă, în schimb, în loc de o cale a unirii şi a aplanării crizelor, ultracontroversate planuri de multiplicare a „vitezelor“ integrării.

E chiar aiuritor că şi într-o fază în care funia se apropie de par, de vreme ce în Olanda şi în Franţa bat la uşă alegeri cu populişti în rol de favoriţi, iar Germania nu-i departe, Europa îşi permite să mai dea rateuri peste rateuri. Că, şi cu laţul de gît, Uniunea se arată prea puţin în stare să vorbească, totuşi, cu un glas unic, clar. Că ţări guvernate de stîn­ga, precum Franţa şi Suedia, continuă să se complacă în laşitate, cedînd în faţa şantajului electoral al regimului Erdogan. Că, doar presate de alegeri şi populism, state ca Olanda ajung, în fine, să răspundă obrăzniciei fără precedent a islamiştilor de la Ankara adecvat, aşa cum ar fi trebuit tratat regimul Erdogan din capul locului, acum mai bine de un deceniu. Atunci şi ulterior, Erdogan a mimat cu succes democratizarea, pentru ca Europa să-i acorde legitimitatea şi acoperirea necesare ca să lichideze opoziţia kemalistă, dimpreună cu conducerea armatei, cu presa liberă, cu independenţa magistraturii, spre a islamiza şi a distruge ceea ce fusese un stat pe cale de a deveni de drept.

De ce n-au fost auziţi atunci ziariştii, care au atras atenţia asupra pericolelor implicate de islamizarea Turciei? De ce i s-a făcut în continuare curte unui executiv sinistru, chiar şi în faza în care Turcia lui Erdogan se pregătea să arunce în aer alianţa cu Israelul, singurul stat democratic din Orientul Mijlociu? De ce i s au mai tras clopotele, în Vest, unui executiv tot mai odios, chiar şi cînd a devenit clar că Erdogan cochetează cu state şi alianţe antioccidentale, ba pînă şi cu terorismul ISIS, pe care l-a înarmat o vreme, în tentativa  de a prelua conducerea revoluţiei islamiste globale?

Mainstream-ul politic occidental afirmă că a replica excesiv de dur provocărilor turceşti înseamnă a face jocul populismului marca Erdogan. Adevărul acestei aserţiuni nu poate escamota doza de lichelism şi poltronerie inclusă în această reţetă a cedării în faţa escaladării agresivităţii şi aroganţei islamisto-naţionaliste, pe care doar fermitatea şi solidaritatea occidentală, dacă ar fi transatlantice, le-ar mai putea combate eficient şi lichida. Or, faţă de Turcia, UE a şi început să-şi aplice propunerea autodestabilizatoare a deplasării cu mai multe viteze. La maximum s-a accelerat Olanda. Conduse de piloţi sau copiloţi de stînga, alte ţări preferă să frîneze. Carambolajul pare inevitabil şi ameninţă să dezmembreze definitiv Comunitatea.

Nu doar Europa e însă în degringoladă. Ci şi democraţiile ei. Detestate cordial şi atacate de autocraţi ca Putin şi Erdogan, ele sînt sub stare de asediu şi din interior. Pericolul nu-l reprezintă atît autocraţiile externe, cît, mai ales, discreditarea internă a sistemelor liberale, din pricina laşităţii şi lipsei de principii ale democraţilor în faţa exponenţilor de pretutindeni ai populismelor şi extremismelor. 

Petre M. Iancu este jurnalist la Deu­tsche Welle.

(articol apărut pe dw.com)

Foto: wikimedia commons