În Europa, referendumurile au fost rareori utilizate pentru a consulta populaţia pe probleme de societate, cum s-a întîmplat în România, unde societatea civilă şi-a propus, de fapt, redefinirea unui termen. În general, puterile executive au recurs la acest procedeu pentru a avea un sprijin popular masiv în chestiuni foarte serioase de ordin constituţional, politic, economic, militar, geostrategic sau legate de suveranitate, de reunificare, de frontiere, de sănătate publică.

Marea Britanie, Danemarca, Austria, Malta, Polonia, Slovenia, Cehia, Lituania, Letonia, Estonia, Ungaria au organizat referendumuri cu întrebarea Doriţi sau nu intrarea în Uniunea Europeană? şi de fiecare dată răspunsul a fost pozitiv. Un caz special rămîne Norvegia, care a organizat două consultări, în 1973 şi în 1993, în privinţa integrării europene şi de fiecare dată populaţia a spus nu.

De mai multe ori, referendumurile din diverse ţări ale Europei au provocat veritabile şocuri politice şi emoţionale. Cazul cel mai surprinzător este referendumul organizat pe 29 mai 2005 în Franţa pe marginea adoptării unei Constituţii europene. În proporţie de aproape 55%, francezii au spus atunci nu, considerînd, de fapt, că ţara lor risca să-şi piardă într-o proporţie mult prea mare suveranitatea. Rezultatul acestui referenum a provocat un veritabil tsunami politic în toată Europa, cu atît mai mult cu cît de redactarea Constituţiei se ocupase o comisie avînd în frunte un fost preşedinte francez, Valéry Giscard d’Estaing. Chiar şi azi rămîne o enigmă faptul că Franţa, avidă în general să-şi asume rolul de inspiratoare a Europei, a decis atunci să se opună unui scenariu care ar fi dat o enormă coerenţă proiectului european. Clasa politică franceză dorea, în ciuda diviziunilor ei, adoptarea Constituţiei, dar s-a văzut contrariată de o masă mare de alegători speriată de perspectiva pierderii unei anumite identităţi franceze.

La fel de şocant a fost acum doi ani şi referendumul din Marea Britanie legat de ieşirea acestei ţări din Uniune. Încă un caz tipic de ruptură între elite şi mase, pentru că, de fapt, actorii economici (bancheri, investitori, patroni) nu doreau Brexit-ul, dar electoratul s-a lăsat păcălit de promisiuni politice aberante. Ideea că banii alocaţi de Londra bugetului european ar fi putut face minuni prin redirijarea lor în interior a fost una dintre cele mai primitive iluzii.

Prin natura sa, referendumul nu are un caracter definitiv. Opiniile unui popor pot evolua şi un al doilea referendum poate anula ceea ce a consfinţit primul. În iunie 2008, Irlanda a respins Tratatul de la Lisabona (destinat, de fapt, să înlocuiască proiectul mai ambiţios al Constituţiei europene), dar l-a aprobat tot prin referendum în octombrie 2009. Danezii au respins Tratatul de la Maastricht în 1992, dar l-au aprobat în 1993.

În diferite momente ale istoriei lor recente, guvernele diverselor ţări europene au considerat că era necesar să-şi consulte direct cetăţenii în privinţa unor subiecte „delicate“ şi controversate: problema legalizării avorturilor (a fost cazul în Irlanda şi în Portugalia), problema construcţiei de centrale nucleare sau de renunţare la această formă de energie (a fost cazul în Austria şi în Elveţia), intrarea în Alianţa Atlantică (a fost cazul în Spania în 1986). Pe o temă şi mai gravă li s-a propus o consultare ciprioţilor. În aprilie 2004, un plan de reunificare conceput de ONU a fost respins de ciprioţii greci, deşi ciprioţii turci l-au aprobat.

La prima vedere, acest procedeu are aura democraţiei directe şi deci un înalt grand de respectabilitate. El poate ascunde însă şi o doză de manipulare, în măsura în care ţine de agenda imediată a unor forţe sau coaliţii politice. Pe de altă parte, modul în care este formulată întrebarea poate avea în el ambiguităţi perfide, ba chiar şi elemente de cinism. Reflexul populist nu e departe cînd un executiv propune publicului să se exprime simplu, prin Da sau Nu, într-o chestiune cu multe ramificaţii, care presupune anumite expertize, explicaţii şi o enormă pedagogie.

Referendumurile au însă şi avantajul de a scoate din cînd în cînd populaţia din apatie. Cum exercitatea drepturilor democratice presupune un efort de fiecare zi, cum democraţia poate uneori uza nervii oamenilor, numeroşi alegători intră deseori într-o stare de indiferenţă. Şi este adevărat că democraţia îşi poate pierde puterea de „fascinaţie“, mai ales cînd nu aduce cu ea în mod automat prosperitate şi civilizaţie.

În anumite cazuri, liderii politici recurg la referendumuri pentru a nu fi obligaţi să ia decizii nepopulare. Impactul unui referendum asupra celor care l au organizat poate avea însă şi efectul unui bumerang, mai ales atunci cînd intenţiile subterane devin străvezii, iar miza este modestă.

În ce priveşte recentul referendum românesc, el este un fel de selfie al României în acest moment, cu absolut toate angoasele, dilemele, umbrele şi luminile ei, cu tot ceea ce o trage înapoi şi cu tot ceea ce o frămîntă în raport cu istoria mai accelerată a altora. Un selfie în care apar în cadru şi enormele contradicţii ale României, unele constante cel puţin de la Caragiale încoace.

Să nu dramatizăm însă, aceasta este cel puţin părerea mea: un selfie este un moment fulgurant de viaţă, puţin narcisist, dar destinat uitării. 

Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.