Anul politic european care începe în această lună septembrie este unul al marilor teste de rezistenţă pentru pachebotul comunitar. Mai multe furtuni se profilează la orizont, iar unele s-ar putea să devină taifunuri.

Prima s-ar putea produce la sfîrşitul lunii mai anul viitor, odată cu alegerile europene. Există riscul ca, peste nouă luni, Europa să dea naştere unui monstru, altfel spus unui Parlament European care să deteste, în marea sa majoritate, proiectul comunitar. Parlamentul de la Strasbourg, instrument democratic al legitimării construcţiei comunitare, ar putea deveni unul al deconstrucţiei sale, al legitimării regresului. Democraţia permite, în principiu, şi acest scenariu macabru, ca oameni care o urăsc să ajungă în zona decizională. Pentru numeroase formaţiuni pe care presa le numeşte populiste, naţionaliste, extremiste, suveraniste, eurosceptice sau chiar antieuropene, alegerile europene de pe 26 mai au semnificaţia unui referendum. Cu o mare întrebare în vizor: continuăm navigaţia ca pînă acum sau facem un viraj de 90 de grade?

Un al doilea moment al adevărului va fi, peste şase luni, ieşirea efectivă a Marii Britanii din Uniune. Vom vedea atunci în mod concret ce unde de şoc va provoca divorţul care pînă acum a fost doar comentat şi negociat. Spre ce aliaţi comerciali va naviga Londra, cu ce alte parteneriate în perspectivă şi cu ce avantaje pentru ea?

Un experiment fără precedent într-o ţară fondatoare a Uniunii Europene se va produce în următoarele 12 luni în Italia. Niciodată nu i s-a întîmplat încă Uniunii să fie contestată cu atîta vehemenţă, din interior, de o ţară semnatară a Tratatului de la Roma din 1957. Nici măcar Brexit-ul nu are forţa simbolică a rebeliunii italiene. S-ar spune că britanicii au preferat să iasă din casa comună cînd şi-au dat seama că Bruxelles-ul este un mecanism paralizat şi că Europa va continua să fie o casă în care intră cine vrea, cînd vrea. Italienii însă bat acum cu pumnul în masă, opţiunea lor nefiind ieşirea din Uniune, ci trezirea Bruxelles-ului la realitate. Ca membri fondatori ai Uniunii, italienii vor să forţeze Bruxelles-ul să-şi deschidă urechile spre ceea ce vor cu adevărat europenii (una din doleanţele lor fiind aceea de a nu-şi pierde identitatea).

Acest spirit perturbator al Europei care este Matteo Salvini nu a ieşit din neant şi nu exprimă doar gustul italienilor pentru politică în stil commedia dell’arte. Prin felul său insolent de a vorbi şi prin gesticulaţiile sale provocatoare, Matteo Salvini poate că pare un bufon (cum este şi Beppe Grillo), dar nu trebuie uitat că în Europa a existat o lungă tradiţie a bufonilor care, la curţile regilor şi ale marilor seniori, erau singurii autorizaţi să fie critici şi chiar ironici faţă de mai-marii zilei.

Cînd partidele tradiţionale nu au curajul să se reinventeze şi nu sînt capabile să sondeze neliniştile şi aşteptările legitime ale europenilor, nu trebuie să ne mirăm că ele lasă locul tuturor extremiştilor, excentricilor, demolatorilor amatori, măscăricilor iluminaţi şi salvamarilor improvizaţi. Meritul lui Matteo Salvini este de a zgîlţîi carcasa gîndirii politice corecte în care s-au refugiat confortabil majoritatea responsabililor europeni. El a promis, printre altele, că va trimite îna-poi în ţările lor, în fiecare an, cîte o sută de mii de imigranţi ilegali. Ceea ce este imposibil de realizat tehnic, dar discursul său antiimigraţie furnizează oxigen unui întreg curent identitar. În Ungaria, Viktor Orbán nu se mai simte singur şi, de altfel, celor doi li s-a alăturat cancelarul Austriei, Sebastian Kurz.

Recent, preşedintele francez Emmanuel Macron, pe care Matteo Salvini îl critică vehement, s-a dus în Danemarca şi în Finlanda în căutare de aliaţi pentru a-şi promova propria viziune legată de Europa. Fără mare succes însă. Țările nordice, chiar dacă nu se aliniază pe lungimea de undă a Ungariei, Croaţiei, Poloniei, Slovaciei şi Italiei, au luat măsuri (inimaginabile cu cîţiva ani în urmă) pentru a stopa imigraţia ilegală. Vîntul identitar suflă tot mai puternic în Europa şi nici un partid politic nu mai poate naviga împotriva lui.

Un alt experiment care s-ar putea să deschidă o pagină nouă în istoria stîngii şi, în general, în peisajul politic european are loc în Germania. Pentru prima dată se structurează un partid care se declară în acelaşi timp de stînga, dar şi antiimigraţionist. Regula absolută stipula că dreapta este identitară şi stînga – internaţionalistă. Acum însă, pe ruinele social-democraţiei care şi-a pierdut electoratul, o personalitate puternică, Sahra Wagenknecht (lidera stîngii radicale, Die Linke) propune o combinaţie nouă: unirea forţelor progresiste în jurul unui proiect social, anticapitalist şi ecologic, dar din care este exclusă imigraţia masivă. Discursul are logica sa: imigraţia înseamnă mînă de lucru ieftină, competiţie acerbă între săraci pentru ocuparea unor locuri de muncă tot mai prost plătite, ceea ce nu poate decît să convină capitalismului. Marea revelaţie a acestui curent de gîndire constă în tăierea cordonului ombilical care mai ţinea legată stînga de imigraţionism. În numele luptei împotriva inegalităţilor sociale, imigraţia trebuie stopată în Europa – iată formula nemaiauzită din gura unei stîngi respectabile pe vechiul continent.

Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.