Cum stă democraţia după Brexit, Trump şi protestele antimafiote ale zecilor de mii de români de duminică? Cum evoluează în ţările anglo-saxone? În România continuă să fie defectă, dar vădeşte şi progrese remarcabile. Stăm chiar mai rău decît am crezut la capitolul scepticism. Parţial însă, stăm mai bine în sfera democraţiei.  

Nu dilemele, pînă la un punct fireşti, provocate unor gînditori de anvergura lui Andrei Pleşu de derapaje smintitoare, precum ivirea în prim-plan politic a unor Trump, Dragnea, Beciu şi compania sau urgenţa suspectă cu care noua alianţă guvernamentală de la Bucureşti simte nevoia să-i scape de pedepse pe mai-marii penali alcătuind oligarhia românească mi se par marea problemă. Ci, dincolo de ea, grila rigidă, nerăbdătoare, neiertătoare, parcă, pe care nu puţini intelectuali o aplică, sever, democraţiei. În această privinţă, un calm suveran, impasibilitatea şi o mai amplă generozitate mi se par dezirabile. Şi nu pare cîtuşi de puţin recomandabil să se arunce într-una şi aceeaşi oală ceea ce par a fi atît în Est, cît şi în Vest, defecţiuni ale democraţiei.

Nici Brexit şi nici alegerea lui Trump nu s-au hotărît în neant, din cauza unor accese neurastenice sau paranoice ale unor mulţimi, ci „pour cause“. Ele sînt, în mare măsură, efectul firesc al inadecvărilor, erorilor şi exagerărilor în parte grave, comise de elitele politice şi culturale de stînga care au condus pînă de curînd SUA şi Marea Britanie. Aşa funcţionează pendulul democratic. Şi aşa, inclusiv prin vot negativ, se primeneşte societatea deschisă.  

Apoi, opţiunea în favoarea lor s-a adoptat în ţări, şi pe baza votului corect şi liber al unor naţiuni, cărora restul lumii nu prea are a le da lecţii în materie de democraţie, de vreme ce au inventat-o, aplicat o, consolidat-o, experimentat-o şi extins-o mai mult decît oricare altele, dăruind-o şi celor din vestul Europei, care azi le critică dur. Dar le-a stat la bază şi un vot informat? În acest punct, dubiile, dilemele şi controversele îmi par legitime. Căci, în era zisă „postfactuală“, a războaielor hibride în genul celor purtate cu măiestrie de Rusia lui Putin, nu mai e clar azi deloc dacă societatea deschisă, informaţională nu se îndreaptă spre o fază paroxistică.

Dar au toate acestea vreo legătură cu situaţia României postcomuniste? Negarea ei tranşantă ar fi extrem de imprudentă. Nu doar pentru că există o corelaţie evidentă între populisme de dreapta şi de stînga, ca şi între protestele pe care le generează. În fond, într-o lume globalizată, interconectată, între altele, prin reţele de socializare, ştirile false şi conspiraţionismele circulă şi înveninează atmosfera cu aceeaşi rapiditate cu care informaţiile fiabile şi comentariile valabile o aerisesc şi o împrospătează.

Fireştile proteste ale zecilor de mii de români care, mobilizîndu-se cu un patriotism exemplar, au ieşit în stradă spre a bloca tentativa oligarhiei de a-şi acorda sieşi clemenţă la furat prin ordonanţe de urgenţă au înfuriat la culme puterea mediatică înregimentată îndărătul alianţei PSD-ALDE. Dimpreună cu joncţiunea preşedintelui cu demonstranţii, au înfricoşat-o şi au alarmat-o în cel mai înalt grad. Căci partidul lui Liviu Dragnea n-a absorbit încă, definitiv, şocul iscat de alungarea de la putere de către revoluţia Colectiv.

Aşa se explică, parţial, aberaţia ieşită din comun a conspiraţionismelor puse în circulaţie, în ecou, la Antena 3 şi RTV. Aşa devine inteligibilă duritatea extremă şi calitatea antifrastică a expresiilor şi sintagmelor gen „lovitură de stat“ şi „mineriadă“ folosite întru caracterizarea unor proteste paşnice, în fapt ireproşabile din unghi democratic. Aşa se lămureşte altminteri incomprehensibila ameninţare cu „contramanifestaţii“ (care n-ar face decît să destabilizeze şi mai mult actuala guvernare), precum şi iresponsabila agitare isterică a spectrului unei suspendări a preşedintelui. Suspendare care, dată fiind legitimitatea obţinută prin vot direct a şefului statului, ar exaspera poporul, odată hotărîtă, de asemenea manieră, încît n-ar fi exclusă o nouă revoluţie.

Strategii PSD înţeleg acestea, se ştiu cu musca pe căciulă şi cunosc dinamica mişcărilor de stradă. Teama lor supremă, precum a comuniştilor în epoca Solidarităţii poloneze, este joncţiunea dintre muncitori şi intelectuali, respectiv, mai nou, între preşedinte şi popor. Or, această joncţiune, odată devenită clară necesitatea ei, e net mai uşor de împiedicat în condiţii de regim totalitar decît într-o democraţie, oricît de defectă ar fi. De aici disperarea dezinformărilor puse în circulaţie pe toate canalale disponibile. Dar e unirea dintre preşedinte şi poporul său, peste capul guvernanţilor, OK?

Deloc, afirmă puterea în frunte cu Grindragnea, trompetiştii, cozile ei de topor, precum şi cetăţenii perplecşi, dezinformaţi de uriaşa maşinărie propagandistică de care beneficiază, de cîţiva ani, toţi populiştii şi extremiştii din lume. În fapt, ieşind în stradă, preşedintele nu s-a înhăitat cu „derbedei“ şi „cîini cumpăraţi“ de „Soros“ în contra guvernanţilor, ci li s-a alăturat, în mod natural, din raţiuni morale şi de conştiinţă, celor mai responsabile şi mai dinamice segmente ale poporului român, şi anume nu în contra statului, ci împotriva celor ce încearcă să-l demonteze.

Altfel spus, preşedintele li s-a alăturat celor care au înţeles pericolul planînd asupra României prin ordonanţe de urgenţă adoptate sub pretextul străveziu al decongestionării puşcăriilor, OUG-uri de natură să transforme ţara, dintr-o democraţie fie şi defectă, într-un stat mafiot pur şi dur, cu voie de la partidul-stat, dacă nu de la un „Führer“.

Dar a avut preşedintele dreptul constituţional de a adera la acest protest? Evident că l-a avut. Şi nu doar, cum au spus unii, în calitatea sa de cetăţean. Ci şi ca şef al statului şi parte a puterii executive, precum şi ca mediator între popor şi putere. Căci riscul transformării unui stat de drept în stat mafiot, risc îngrijorînd acut nu doar observatori şi mase mari de oameni din ţară şi din afara ei, ci şi aliaţii României, în speţă entităţi ca NATO sau UE, îi vizează direct prerogativele prezidenţiale.

Nu e lovită camarila şefului de facto al Guvernului de orbire sau demenţă? Atunci va înţelege toate acestea şi se va potoli rapid. Dacă nu, nu. Orice ar face, însă, de duminică a înţeles că nu-i de glumă.

De ce? Pentru că, fie şi defectă, democraţia în România a început să funcţioneze, inclusiv prin exercitarea plenară a dreptului la întrunire şi demonstraţie. Dar la vot? Dacă ar fi funcţionat şi atunci n-ar fi defectă. Ne putem deci, cred, ostoi, măcar în parte, îngrijorările acute privind evoluţia democraţiei româneşti. Ea n-a murit. Ba nu pare nici măcar să bată pasul pe loc. 

Petre M. Iancu este jurnalist la Deutsche Welle.

Foto: adevarul.ro