Acum mai multe săptămîni atrăgeam atenția în acest spațiu asupra unor subiecte relativ ignorate. Printre ele era și campania „Noi sîntem statul“ desfășurată de Evenimentul zilei. Textele, aflate undeva la granița dintre confesiune, investigație și amenințare voalată, sînt mai mult sugestie decît afirmație și mai degrabă avertisment decît dezvăluire.

Cert e că au produs pînă acum o in-ter--venție a Parlamentului într-o posibilă fraudare a alegerilor prezidențiale din 2009 și sînt pe cale să producă și alte acte administrative cu potențial stînjenitor pentru o parte din figurile notabile ale deceniului trecut.

Nu am să încerc să ghicesc cît din ceea ce scrie Dan Andronic este real. Nu am avut acces la delicatețuri precum meciuri de tenis între șefi de instituții de forță și politicieni sau petreceri private la care participă același cerc restrîns de personaje. Pot însă observa reacțiile celor menționați, foarte puțini confirmă, restul tac. Și, îmi permit să bănuiesc că măcar o parte dintre ei ar putea să nege. Probabil nu o fac de teamă că serialul ar putea ajunge și la alte detalii pe care chiar nu le vor publice.

Nu cred că textele respective, chiar așa vagi cum sînt, sînt inutile. Ele dau măsura unui anume tip de raportare la puterea politică, la felul în care este ea influențată și exercitată. Ca să fiu sincer, imaginea e mai puțin aceea a unei vaste conspirații, așa cum vrea autorul să sugereze, și mai degrabă aceea a unui cerc accidental de oameni de mică anvergură ajunși prea repede prea sus. O imagine deprimantă a unei clase conducătoare compuse din tot felul de guși supradimensionate și sobre.

Pentru o imagine completă, articolele respective trebuie puse lîngă jenan-ta dezintegrare publică a fostului președinte Traian Băsescu, alături de toate odele sau atacurile stupefiante la adresa serviciilor secrete (pur și simplu, în zona asta nu există analize lucide) și alături de pustietatea actuală a clasei politice care nu mai produce decît pigmei interșanjabili și enervanți.

Asta este moștenirea anilor 2000. Sub ochii noștri, primul deceniu al acestui secol putrezește. Se topește în istoria recentă, lăsînd urme pe care, ca să fiu politicos, am să le numesc neplăcute.

Nu sînt de părere că deceniul de care vorbim a fost nefast. Din contră, e deceniul în care România a aderat la NATO, la Uniunea Europeană, deceniul în care bună parte din umilința cozilor la ambasade a rămas doar o amintire urîtă, deceniul în care economia a crescut într-un ritm năucitor și românii au putut să mai abandoneze din frustrările acumulate în zeci de ani de izolare. A fost și deceniul unei binevenite recalibrări anticorupție și deceniul în care societatea civilă a putut să se exprime mai liber decît oricînd în istorie. A fost vremea unei prese vibrante și utile și a fost vremea tuturor nuanțelor de entuziasm.

Ceea ce vedem acum este un proces lent de demitizare a acelei perioade. Aflăm că succesele ei au avut o bază toxică, personajele principale erau prea puțin mînate de scopuri înalte și că bună parte din temele pentru care ne-am certat cu prietenii sau familia erau doar perdele de fum pentru un exercițiu cinic de acaparare a puterii. Chiar și așa, meritele generației care se prăbușește sub ochii noștri sînt incontestabile.

I se poate reproșa însă acestei generații de lideri politici și înalți funcționari ai statului faptul că nici unul dintre ei nu a putut sau nu a vrut să lase în urmă un proiect de țară sau măcar o linie de urmat. Așa se explică o bună parte din dezorientarea actuală a României. După aderarea la structurile occidentale, nu mai știm ce e de făcut în continuare.

Sigur, e cumva banal, prioritățile sînt evidente – sistemul de sănătate, educația, eradicarea sărăciei etc. Însă moștenirea unor oameni ca Traian Băsescu, Adrian Năstase, George Maior și alții (unii încă în funcții) e o administrație aflată în imposibilitate de a funcționa în interesul publicului, un sistem politic mincinos și închis și o societate în care majoritatea se simte abandonată și disprețuită.

Veți spune că nu e tocmai așa, atunci cînd vă uitați la mașinile noi de pe stradă, la cartierele în construcție sau la aglomerația de pe Henri Coandă: „România e bine“.

Nu, România nu e bine. Cine crede că 600.000 de oameni au ieșit în stradă doar pentru a forța retragerea unei ordonanțe se înșală. Chiar dacă e cumva sub radar, tensiunea e totuși mare. Oamenii au nevoie de un proiect decent în care să creadă și care să le permită să își facă planuri de viitor.

Dați-vă un pas în spate și o să vedeți că banii se fac mai ales din contracte cu statul sau din retail. Am înlocuit lohn-ul din industria textilă cu lohn-ul din IT. Economia, cu ratele ei fabuloase de creștere, e mai degrabă o minciună sau un accident pe care îl decontăm mai devreme sau mai tîrziu. Infrastructura e subdimensionată și, grație acestui fapt, aproape toată puterea economică a țării se concentrează în Capitală. Capitală care așteaptă resemnată un dezastru.

O întreagă generație de intelectuali a plecat din țară ca după mineriade. O altă generație, de muncitori de data asta, crește copii spanioli, italieni sau britanici care vor vorbi peste 20 de ani o română stricată și vor plăti impozite în altă parte.

Exportăm lemn și oameni.

Prețul hei-rupului din primul deceniu al anilor 2000 e uriaș. Și va fi justificat doar printr-o trezire, chiar și acum, în vremea zgomotoasei doamne Firea și a tăcutului domn Iohannis. 

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.