Profesioniştii din lumea mediatică ştiu că o imagine bine aleasă valorează uneori cît o mie de cuvinte. Dar şi cifrele pot fi uneori la fel de vorbitoare. Iată cîteva exemple:

În anii ’60, cînd ţările africane îşi obţineau independenţa, Africa număra 250 de milioane de locuitori. Altfel spus, avea o populaţie mai mică decît cea a Europei. Astăzi, Africa numără un miliard două sute cincizeci de milioane de locuitori. Iar la orizontul anului 2050, acest număr, dacă tendinţele demografice actuale continuă, se va dubla. Africa a cunoscut ceea ce unii experţi numesc o explozie demografică. Termenul explozie are însă, de o vreme, o conotaţie atît de detestabilă încît demografii încep să-l evite. Dar realitatea rămîne aceeaşi, în Africa a avut loc o explozie de energii umane, de ambiţii, de dorinţe de viaţă şi în special de dorinţe de a pleca. Iar Europa este şi va rămîne primul receptacol al acestei presiuni demografice. Unii o numesc bombă migratorie (am regăsit formula recent, pe 28 iunie, chiar în foarte echilibratul cotidian Le Monde).

Faptul că europenii ajung din cînd în cînd la acorduri mai mult sau mai puţin convingătoare privind limitarea fluxului de imigranţi nu rezolvă nimic la rădăcina problemei. Tinerii africani vor continua să plece în special spre Europa, cel mai apropiat El Dorado, dar şi cea mai apropiată decepţie pentru ei.

Un responsabil austriac se plîngea săptămîna trecută că aceşti oameni sînt puţin educaţi, fără pregătire profesională, şi că mulţi dintre ei sînt susceptibili să fie îndoctrinaţi repede de islamul radical. Ceea ce reprezintă efectiv un paradox macabru, pentru că acest scenariu s-a produs deja şi riscă să se mai producă, şi anume ca tineri sosiţi din Africa sau din Orientul Mijlociu, văzîndu-şi visurile spulberate în Europa, să se lase îndoctrinaţi în ritm alert de reţelele islamiste radicale.

Un mare reporter francez, Jean Paul Mari, a publicat în 2015, la Editura Lattès, o carte care, după părerea mea, ar trebui tradusă în toate limbile europene. Les bateaux ivres se intitulează această culegere de reportaje şi mărturii legate de fluxurile migratorii şi de tectonica acestor exoduri. Jean-Paul Mari este un jurnalist de excepţie, care parcurge de 35 de ani planeta şi chiar ştie ce se întîmplă în Sudan sau în Eritreea, în Somalia sau în zona subsahariană. A încercat să străbată el însuşi unele dintre aceste căi migratorii care converg, cu complicitatea traficanţilor, spre Mediterana şi apoi mai departe, spre Grecia, Italia sau Spania. „O forţă telurică“ îi împinge pe aceşti tineri la plecare, scrie Jean-Paul Mari. Iar ei ajung în Europa în acelaşi timp ca nişte „victime, dar şi ca nişte cuceritori“.

Ciudat cum un jurnalist şi un mare reporter îndrăzneşte să spună ceea ce majoritatea oamenilor politici nici nu îndrăznesc să gîndească, probabil de teama de a nu pierde voturi sau de a fi taxaţi de alarmişti sau chiar de xenofobi. Gîndirea corectă politic interzice în orice caz această sintagmă, imigranţii nu pot fi consideraţi nişte posibil cuceritori.

Ceea ce, din nou, nu schimbă nimic la rădăcina problemei. Africa nu a fost pregătită pentru această gigantică masă de tineri, nici la nivelul infrastructurilor, nici la nivel de structuri educative, iar piaţa de muncă nu îi poate absorbi. Paradoxul face că zeci de mii de tineri africani părăsesc ţări care dispun de bogăţii fabuloase, precum Nigeria. Un raport ONU citat de cotidianul francez Libération pe data de 25 iunie arată că şi în lumea arabă, la orizontul anului 2050, în jur de 60 de milioane de tineri se vor afla în faţa unei pieţe a muncii saturate. Nu este greu de imaginat că, şi pentru ei, Europa va fi primul orizont de speranţă.

În virtutea acestor cifre şi fenomene, o întrebare explodează şi ea cu violenţă. Şi ar putea fi formulată cam aşa: cînd va fi capabil capitalismul să aducă prosperitate pe toată planeta? Acum, că lupta dintre sisteme s-a încheiat în 1990 cu victoria capitalismului, va fi el capabil să facă în aşa fel încît viaţa să devină acceptabilă pe întreaga suprafaţă terestră locuită de om? Dar poate că, prin însăşi natura sa, capitalismul are nevoie în acelaşi timp de mari decalaje dintre comunităţi, precum şi de exoduri destabilizatoare… Şi, în acest ultim caz, victimele care vor deveni cuceritori nu fac decît să urmeze o mecanică inerentă, înscrisă în genele unicului model de producţie şi consum care triumfă pe planetă.

Titlul cărţii lui Jean-Paul Mari, Corăbiile bete, este parcă premonitoriu. Umanitatea a navigat pînă acum pe mai multe corăbii, dar între timp a reuşit să transforme în epave cîteva dintre aceste preţioase ambarcaţiuni. Instinctul de supravieţuire îi face pe oameni să ia cu asalt corăbiile care mai sînt în stare de funcţionare, dar nu e sigur că, sub şocul exodului, ele nu se vor scufunda. 

Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.