De ce o școală trebuie să arate ca o pușcărie?

Publicat în Dilema Veche nr. 821 din 14–20 noiembrie 2019
De ce o școală trebuie să arate ca o pușcărie? jpeg

Locuiesc în apropierea unei școli generale, e o școală care „înghite“ zilnic cîteva sute de copii din cartier. Se află pe o străduță, între blocuri, o clădire pătrățoasă, cu două etaje, fără personalitate, identică cu mai toate școlile construite prin anii ’70-’80. Trec pe lîngă ea în drum spre piață sau spre supermarket și de fiecare dată mă bucur că nu mai am 7-8 ani și nu sînt nevoită să merg zilnic într-un astfel de loc. Pe la ora 12, ies copiii din ciclul primar și vin cei de la gimnaziu, se schimbă tura, cum s-ar zice. Straduța e blocată de mașinile care livrează, respectiv recuperează copiii de la școală, însă mai sînt și bunicii/bonele care vin pe jos, se postează pe trotuarul din fața porții înalte, cu grilaj, și așteaptă. E un du-te-vino de copii îmbrăcați regulamentar în uniforme – cămași albe, pantaloni sau sarafane maro (sau vișinii?) – și-mi aminesc cît ne mult ne-am dorit să scăpăm noi de uniformele hidoase, comuniste, în 1990, o smuceală dintr-o parte în alta, spune-i „pa“ colegului de bancă, ia‑l de mînă, sparge gașca, ne vedem mîine, o mică manifestație veselă de copilăret ce se desfășoară sub privirile plictisite ale unui om de pază, bodyguard-ul școlii, identic ca atitudine cu bodyguard‑ul de la bancă sau de la farmacie. Apoi copiii încep să se risipească împreună cu aparținătorii lor pe aleile dintre blocuri și se face liniște, undeva, în interiorul clădirii, „s-a sunat“ și încep alte ore de curs. O prietenă ai cărei copii învață aici îmi povestește despre o întreagă procedură de in & out care implică instituția de învățămînt, se fac liste cu persoanele care aduc și iau copiii de la școală, se grupează mai mulți copii dacă sînt vecini și există o singură bunică disponibilă, copiii nu au voie sub nici o formă să iasă în afara instituției în timpul orelor. Mă uit la gardul înalt și neprietenos care o înconjoară și ajung la concluzia că nu are breșe și că nu se poate sări, iar „evadarea“ mai depinde și de vigilența bodyguard-ului. Dar de ce mă gîndesc la o „evadare“? Oare copiii nu vin aici de bunăvoie ca să învețe? Abia atunci îmi dau seama cît de mult îmi inspiră școala aceasta un penitenciar de maximă securitate. Însă îi dau dreptate și prietenei mele – siguranța copiilor e importantă, la cîte se întîmplă în zilele noastre. Se întîmplau și pe vremea mea, existau spargeri de apartamente pe Calea Moșilor, părinții noștri auziseră chiar și de un presupus pedofil care își făcea veacul prin scările de bloc, pîndind copii. Se întîmplau și alte lucruri, și mai cumplite, doar că nu le știa nimeni, așa că fiecare părinte își trimitea copilul la școală cum putea, bazîndu-se doar pe încrederea pe care o avea în plod și în instituție. Dacă nu existau bunici, căci de bone nici nu se punea problema, copilul mergea pur și simplu singur la școală și tot singur se întorcea. Am învățat tot la o școală de cartier, același cartier, în clasa I mi s-a dat o cheie, faimoasa „cheie de gît“ care a devenit deja un clișeu al generației mele, și mi s-a zis să vin direct acasă și să nu intru în vorbă cu necunoscuți. După cîteva „repetiții“, a trebuit să o pornesc în marea aventură, de altfel singurul loc care reprezenta un potențial pericol era trecerea de pietoni de la Eminescu pe care trebuia să o traversez. În prima zi de școală, mama și-a luat liber de la serviciu, s-a pitit pe undeva prin preajma zebrei și m-a așteptat ca să vadă cît de corect și de responsabil traversez strada. N-am apărut. Nici n-aveam cum, eram acasă la Sorinel, colegul meu de bancă, mă invitase ca să ne jucăm cu mașinuțele teleghidate, nu puteam să ratez așa ceva. După vreo oră, mama făcea treișpe-paișpe și se gîndea să meargă la Poliție. M-a zărit venind agale, fără ghiozdan (îl lăsasem la Sorinel, ce rost avea să-l mai car pînă acasă, în fond locuia mai aproape de școală decît mine), lălăind un cîntec. Nu mai știu cît de tare am fost certată sau dacă am fost pedepsită, însă am continuat să merg și să mă întorc de la școală de una singură, pentru că alternativa ar fi fost să nu mă mai duc deloc. Pe de altă parte, puteam ieși din școală oricînd în timpul orelor, uneori eram încurajați de profesori să o facem ca să „recoltăm“ castane de pe strada școlii sau frunze de dud pentru viermii de mătase, instituția nu era păzită de nici un bodyguard, doar de tovarășul Petrescu – Dumnezeu să-l ierte! –, omul de serviciu al școlii care mai fugărea cîte un copil mai obraznic cu măturoiul lui. Am supraviețuit.

Școala din cartierul meu mă face din ce în ce mai curioasă, așa că uneori mă opresc lîngă gard ca să mă uit la copii. Îi observ cum se joacă în curte, în recreații, din niște difuzoare se aude un soi de muzică mobilizatoare, micii „deținuți“ au ieșit la aer. Curtea e betonată, totul în jurul lor e cenușiu, nu vezi nici un copac, nici un fir de iarbă. Copiii aleargă, chirăie, se îmbrîncesc, așa cum făceam și noi. În plus, noi ne cafteam. Mamă, ce cafteli erau în școala generală! Băieți cu băieți și-o dădeau la gioale, fete cu fete se zgîriau și se trăgeau de păr, fete cu băieți – astea erau cele mai interesante. Chiar și eu, care eram o elevă „bună și silitoare“, mă băgam uneori la cafteală, că n-aveam ce face, altfel nu se rezolvau lucrurile. Odată m-am bătut cu Marin Cosmin în laboratorul de chimie, ne-am tăvălit pe jos, pe gresie, Marin Cosmin mă scuipase, eu i‑am tras cu manualul cartonat în cap – o practică destul de uzuală, așa a început totul. Mergeam de cîteva luni la karate, iar colegii mă încurajau, îmi făceau galerie: „Hai, Adina, dă-i cu karata! Arată‑i ce știi!“. Nu mai știu cum s-a terminat, cred că a venit profa de chimie și ne-a despărțit. Niște sălbatici, asta eram! Ca să nu mai punem la socoteală faptul că, pînă prin 1995, nici profii nu se dădeau în lături de la pedepse corporale cum ar fi trasul de urechi sau „datul cu linia la palmă“. Astăzi, ei ar fi scoși din sistem, și pe bună dreptate. Da, școala noastră era o junglă. Mă uit la copiii de acum care nu se caftesc, nu se scuipă, nu se înjură, cît de civilizat pare totul în curtea betonată de 30 de metri pătrați, supravegheată de același bodyguard care știe tot ce mișcă în școală și cască indiferent. Și am o senzație neplăcută că mă uit din spatele gardului la niște animăluțe, la zoo, și la micile lor giumbușlucuri.

Toate ferestrele școlii au grilaje, nu înțeleg de ce, din moment ce există gardul cel mare. În exterior, școala nu are nici măcar un singur element de decor care să amintească că e instituție destinată copiilor. Un prieten de-al meu, grafician, a lucrat la un moment dat la un proiect educațional – desena graffiti pe zidurile unor școli urîte, comuniste, undeva în provincie. Copiii veneau la școală și rămîneau cu gura căscată, erau întîmpinați de diferite personaje albastre și roșii care se hlizeau la ei de pe zid. Un singur perete pictat schimba total atmosfera și starea de spirit. Prietenul meu a încercat să continue același proiect în București, dar nu a primit nici un fel de aprobare, cum să colorăm pereții unor serioase instituții de învățămînt? Ce exemplu le dăm noi copiilor? În aparență, lucrurile s-au schimbat – școala e o instituție mai sigură, mai civilizată, nu se mai caftește nimeni și nici un profesor nu mai bate copii, dar în esență întreg sistemul a rămas la fel de rigid. Școala este același loc de înregimentare, deși nu mai flutură mîndre cravate roșii cu tricolor. Același penitenciar unde copiii noștri sînt consemnați timp de 12 ani, doar că, cel puțin la prima vedere, viața de aici pare mai plicticoasă decît cea de pe vremea noastră. Ce copil s-ar simți bine, creativ și dornic să învețe într-un astfel de loc?

Foto: wikimedia commons

image png
Bolboroseala hipnotică a ideilor false
Condiția necesară pentru a evita acest epilog este ca forța de atracție a adevărului să fie mai mare decît bolboroseala hipnotică a ideilor false.
image png
Ursulețul mișel la vînătoare de spioni
Nefericita presupunere că joaca cu cuvintele nu va avea efecte e greșită.
image png
O notă, o stare, o zi...
Altfel, devenim un fel de Mega Image cu de toate...
image png
Ce este întunecarea?
Unii dintre contemporani descifrează misterele galaxiilor îndepărtate cu ajutorul unui nou telescop spațial.
image png
Diamante pe fir de telegraf
Ca și diamantele cumpărate extrem de avantajos de Charles Lewis Tiffany de la aristocrații francezi fugiți din Franța după abdicarea forțată a regelui Ludovic-Filip din 1848.
image png
A treia țeapă
Num-așa, ca ardeleanul suit în Dealul Clujului, vorba unui cîntec.
image png
La o cafea
Cu puţină mămăliguţă caldă, le veţi înghiţi, treptat, pe toate.
image png
Microbiști și tifosi
Indiferent dacă s-a dezvoltat după modelul lui tifoso sau în mod independent, microbist confirmă vitalitatea unei metafore cognitive.
image png
Timpul blamării
Dar cînd vom reuși să facem asta, constructiv, nu doar să ne facem auzite glasurile noastre vitriolate?
p 7 Gaza WC jpg
De ce „restul” respinge Vestul
Această declarație a coincis cu debutul campaniei prezidențiale în SUA, Trump fiind candidatul său preferat.
image png
image png
Buon appetito!
Dar, apropo, cred că, după ce a făcut lumea, Dumnezeu s-a mai gîndit puțin și a creat Italia.
image png
O lecție de responsabilitate
Scriu pentru cititorii noștri de bună-credință, cei mai mulți, care ne prețuiesc și care se vor fi încruntat cînd au văzut numărul nostru de săptămîna trecută.
image png
Cînd economia de piață s-a pierdut printre proteste
Întrebarea este: pînă unde vor merge încălcările principiilor economiei de piață și cele privind funcționarea Uniunii Europene?
image png
De ce n-avea Navalnîi șapcă?
Dar trebuie să îi dăm societății ruse credit că măcar a încercat. Sacrificiul lui Navalnîi e dovada.
image png
Succesiunea
Nici Europa nu stă grozav înaintea unor alegeri care pot să împingă în parlamentele europene diferiți demagogi cu promisiuni maximale și capacități mediocre.
image png
Cum trebuie să fie un președinte
Nu cred în nici o campanie electorală construită pe negativitate, pe agresiune, pe obsesii strict individuale.
image png
Avram Iancu – 200
Și totuși, posteritatea lui este impresionantă și oricine mai simte românește nu poate să nu simtă o înaltă emoție gîndindu-se la el.
image png
image png
Misterul voiniciei
„Strîmbă-Lemne” nu are, după cum se vede, o tipologie fixă, el variind imagistic în funcţie de marotele fiecărei generaţii.
image png
Înscenări
În lipsa exemplelor, utilizatorul obișnuit al dicționarului nu poate fi sigur de excluderea unei construcții.
image png
Viitorul începe ieri
Au mai fost și alte titluri, bineînțeles, poate nu atît de cunoscute, unele de psihologie și dezvoltare personală.
p 7 Adevăratul Copernic jpg
Pletele celeste ale Stăpînului Planetelor
Cel puţin aceasta a fost informaţia care s-a transmis în timp.
image png

Adevarul.ro

image
Goana după adeverințele pentru bani în plus la pensie. Ce sume se iau în calcul pe noua lege a pensiilor
Bombardați cu informații despre recalcularea pensiilor și acordarea drepturilor bănești conform legii pensiilor care intră în vigoare la 1 septembrie 2024, pensionarii au luat cu asalt casele de pensii. O parte dintre documentele cu care se prezintă sunt deja în dosar.
image
Cum sunt săpate tunelurile din vestul României. Trenurile vor circula cu 160 km/h prin munte VIDEO
Lucrările de construcție a tunelurilor de pe noua magistrală feroviară din vestul României au acumulat întârzieri, care duc la prelungirea termenului de finalizare a investiției.
image

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.