Trăim vremuri trepidante – în privința asta nu încape discuție. Printre altele, trăim cu frenezie barbară un spirit al timpului care aruncă în aer vechile înțelepciuni. Una dintre ele spunea, cuminte, că „e bine să te mulțumești cu ce ai“, cu varianta „e bine să te mulțumești cu puțin“. Astăzi, asemenea sfaturi sînt prost văzute. Cumințenia nu mai e de mult o valoare. Vreme de mii de ani, totuși, asemenea sfaturi erau socotite „de aur“. Dacă nu supăr prea tare, sînt de părere că am comite o imensă greșeală să credem că toți cei de dinaintea noastră au fost niște proști trăind după asemenea sfaturi, iar noi sîntem deștepții speciei cînd le nesocotim, trufaș.

Pentru noi, să te mulțumești cu ce ai e un scandal, o abdicare de la dorința de mai bine, de la lupta pentru o viață mai bună, de la lansajul către fericire. Mitul mai binelui lucrează al dracului de eficient în sufletul oamenilor de azi. Poți schimba lumea! – se spune, cu impuls pedagogic, oricărui țînc. Oare? Și nu mă întreb asupra puterii fiecăruia de a schimba lumea (măcar a micii lumi în care trăiește), ci asupra înțelepciunii acestui îndemn. Am văzut prea mulți oameni care au pornit să schimbe lumea și a ieșit rău, ca să nu mă întreb: „Oare e bine să ne băgăm unii altora în cap că putem schimba lumea?“

Puține curente de gîndire au influențat ființa mai mult decît stoicismul. Manualele spun că se poate identifica un curent de gîndire stoic începînd cu secolul al III lea î.Chr., în lumea elenistică, apoi în Imperiul Roman, și că a fost sublim preluat în creștinism. Totuși, atitudinea stoică există în oameni cu mult înainte de a deveni idee sistematizată, căci, fundamental, stoicismul ne spune că trebuie să ne controlăm emoțiile și pulsiunile în fața realității, că trebuie să luăm lucrurile așa cum sînt și nu cum ne imaginăm că ar fi, că fericirea începe cu acceptarea. Asta duce, imediat, la o autonomizare a omului în raport cu ceea ce i se dă să trăiască, din moment ce voința lui se construiește în limitele realității. De aici rezultă o etică a păcii (cu sine și cu ceilalți), o cunoaștere rațională, o realistă încredere în sine. Autocunoașterea, ca și cunoașterea lumii în ansamblul ei, sînt necesare fericirii și, imediat, urmează eliberarea de sub tirania fricii, dar și de sub vraja otrăvitoare a speranțelor deșarte. Așa au fost educați oamenii să trăiască mii de ani și nu se poate spune că ceea ce au produs și ne-au lăsat indică eșecul. Dimpotrivă, moștenirea pe care am primit-o de la înaintașii noștri este atît de mare și de bogată, încît avem serioase probleme să ne ridicăm la înălțimea ei. Așa că o simțim ca pe o povară. Trăim vremea în care se spune că e mai bine să scăpăm de această moștenire decît să o cunoaștem în profunzime și, vai, să o continuăm. Să te revolți e mai bine decît să cunoști. Să întorci spatele e mai ușor decît să urmezi. Cel mai ușor e să te revolți înainte de a încerca să cunoști.

Lumea euro-atlantică de astăzi, cea mai prosperă și mai sigură din cîte au existat vreodată, subîntinde o cultură a nemulțumirii. Sesizați și dumneavoas­tră că, în jur, avem numai oameni ne­mulțumiți, vexați în permanență, su­pă­rați pe ceva, revoltați de altceva, oameni care nu (se) acceptă. Sîntem supărați pe gu­vern (întotdeauna!), pe restaurante, pe taxiuri, pe mall-uri, pe programele TV, pe vecini, pe rude, pe natură (ba că plouă, ba că nu plouă, ba că e cald, ba că e frig etc.). Educația a devenit un cult subtil al plăcerii. Copilul, de mic, trebuie lăsat să facă doar ce-i place. Nu-i place matematica, să n-o învețe! Nu-i place muzica clasică, nu-l forța, lasă-l să nu știe altă muzică în afara celei de la radio, că aia-i place! Nu-i plac hainele astea, ia-i imediat altele care-i plac!

După ce a scris Mitul lui Sisif, în 1942, Albert Camus a scris Omul revoltat, în 1951. Ambele eseuri trebuie citite împreună ca să înțelegem exact ruptura la care mă refer. Viața e absurdă și trebuie să ne punem serios problema sinuciderii, dar asta nu înseamnă că trebuie să ne punem imediat ștreangul de gît. Trebuie să ne revoltăm, să spunem „Nu!“. Și aici vine momentul în care ne desprindem de înțelepciunea stoică, milenară, care ne învață că a spune „Nu!“ înseamnă a renunța. Camus scrie că omul revoltat este cel care spune „Nu!“, mais s’il refuse, il ne renonce pas. Asta, crede admirabilul autor, îl scoate pe om din singurătate și-l face să spună, de fapt: le „Tout ou Rien“, le „Tous ou Personne“! Neîndoielenic, în 1951, așa ceva suna proaspăt, nou, eliberator. Dar în 2017 sună banal, „de bun-simț“.

Întrebarea care se pune, și pe care Albert Camus nu o vedea, este cum anume mai poți construi ceva – în sensul clasic, real, așa cum au construit înaintașii noștri – dacă toată lumea se revoltă, dacă toată lumea spune „Nu!“ și nici nu renunță, dacă toată lumea vrea totul sau nimic. Pentru fiecare dintre noi, ființe libere, crescute în ideea că libertatea înseamnă a face ce-ți place, „totul“ înseamnă altceva, iar ceea ce ne unește este doar urgența cu care vrem „totul“. Sîntem toți impacienți, dar fiecare în numele altor așteptări, căci infernul plăcerii constă tocmai în delirul absolut al subiectivității. Or, cu acest material uman vrem noi să construim o lume unită, care livrează plăcere în mod egal, pentru fiecare dintre noi. Mă tem că nu merge așa. Cultura nemulțumirii nu produce, de fapt, nimic. Și ne enervează la culme că cei de dinaintea noastră, croiți mai degabă stoic, au fost atît de productivi.