Detaliul cel mai delicat – și mai greu de înțeles pentru un profesor de Istorie precum subsemnatul – al actualei dezbateri despre fenomenul migratoriu ce afectează Europa este cantonarea sa în cifre. Or, cifrele, se ştie, sînt prin definiţie maniera cea mai facilă prin care se falsifică o realitate care este, în primul rînd, una umană, cu toată amploarea sa subînțeleasă; cifrele rămîn, înainte de toate, un (cvasi)raport statistic şi rareori influenţează, prin ele însele, discursul dominant la nivelul unei societăţi. Pentru un funcţionar onest de stîn­ga de la Bruxelles, sutele de mii de migranţi care vor fi contabilizaţi la finalul anului 2015 pe continentul nostru pot fi văzuţi ca o picătură de apă – dat fiind că Europa are o populaţie de peste 400 de milioane de suflete. Dar pentru o gospodină din Pas de Calais (Franţa), care spune că i-e frică să-şi lase copiii (pe care-i creşte singură) pe stradă din cauza miilor de migranţi care se adună în zonă pentru a trece în Marea Britanie, sau pentru un primar dintr-un sat al Bavariei, pentru care cîteva sute de migranţi ajunşi în comunitatea sa sînt deja mult, acest argument al cifrelor se judecă total diferit. Aşadar, cifrele – în sine – sînt doar înșelător-obiective; judecarea lor „la firul ierbii“ le face pe deplin subiective, în funcţie de contextul celui/celor care le interpretează.

În plus, în incertitudinea dominantă de azi, cifrele sînt ele însele de o precizie cu totul relativă. În acelaşi număr al unuia dintre cele mai cunoscute ziare europene (Le Monde, 12 noiembrie a.c.) apar două cifre sensibil diferite, ca descriind aceeaşi realitate: în pagina a doua se vorbeşte despre 700 de mii de migranţi care au ajuns în Europa din ianuarie pînă în prezent, iar într-un articol despre dna Angela Merkel de pe ultima pagină se spune că numai în Germania au ajuns cca. 800 de mii… La drept vorbind, această imprecizie este firească. Nimeni, la nici o graniţă, nu a reuşit o inventariere riguroasă a acestei migraţii. Nimeni nu a reuşit să vadă cîţi dintre ei sînt refugiaţi de război din Siria, cîţi sînt tineri care fug de recrutarea militară din ţările lor, cîţi sînt refugiaţi economici din alte spaţii şi cîţi sînt bărbaţi sau femei, aventurieri pur şi simplu, încercînd să-şi asigure perspectiva unei pîini mai albe (sau mai sigure). Aşadar, acestea nu sînt cifre precise – ci mai curînd estimări. Iar marja de eroare reprezintă tot atîtea (mii, zeci de mii etc. de) destine care îşi vor lega propriul lor viitor de viitorul Europei. Aceste entităţi nu sînt piese de Lego, ci oameni ca noi toţi, care vin aici cu propriile lor vise şi cu propria lor identitate culturală, gastronomică sau religioasă.

Să privim cu realism actualul tablou. Chiar şi aceste cifre (deocamdată, estimate) nu reprezintă decît o parte din ceea ce, tot estimativ, pare a urma. Potrivit specialiştilor în migraţii ai ONU, în următoarele patru luni ar urma să mai ajungă în Europa între 600 şi 700 de mii de noi migranţi. Pînă în anul 2017 inclusiv se estimează că cca. trei milioane de oameni vor ajunge pe ţărmurile continentului nostru şi vor dori să meargă spre inima lui (Germania) sau puţin mai la nord (eventual, Suedia). Şi, chiar dacă cifra totală nu este deocamdată de ordinul milioanelor, impactul politic se vede zi de zi: Ungaria şi Slovenia apelează la soluţia (iluzorie, din perspectiva Istoriei, a) gardurilor de sîrmă ghimpată – de parcă cei care-şi riscă viaţa trecînd Mediterana s-ar speria de nişte ziduri mai curînd simbolice! –, Suedia anunţă reintroducerea controlului la frontieră, iar reuniunile UE care discută problema nu au găsit, pînă acum, o soluție pe termen mediu măcar. Cancelara Merkel însăşi, cea care a ţinut Germania la adăpost de criză, cea care era văzută drept mintea cea mai lucidă a Europei şi conducătoarea de facto a continentului, devine ţintă la ea acasă pe tema migraţiei sub tirul partenerilor politici (precum creştin-socialii din Bavaria, CSU), iar rumorile privind un viitor puci intern la adresa sa apar în ziarele cele mai serioase. „Oferind azil tuturor sirienilor, făcînd selfie-uri cu refugiaţii, cancelara Angela Merkel e acuzată de a fi invitat [în Germania, n.m.] toţi candidaţii la voiaj ai planetei“ – spune un comentator (Le Monde, 12 noiembrie a.c.).

Dar povestea reală, în ansamblul său, poate că nu se opreşte aici. Aceste sute de mii sau chiar milioane de migranţi care ar putea veni spre Europa în următorii ani pot fi doar începutul unei migraţii mai ample, de proporţii efectiv istorice. Pentru că trecutul ne învaţă că în spatele celor care vin spre un tărîm străin se află deseori paradigme motivaţionale cu mult mai complexe. În cazul sirienilor de azi – cei care fug de război sau de încorporare – se află teama. Dar această migraţie ar putea să fie doar începutul unei mișcări cu mult mai vaste – la care, într-un fel, sîntem parte responsabilă cu toţii în lumea dezvoltată. Luaţi în calcul, bunăoară, acest subiect atît de lesne trecut cu vederea (nu numai în România) – cel al încălzirii climatice. În imaginarul nostru (european, să‑i zicem) se pune problema ce se va întîmpla dacă pragul încălzirii globale va trece în următoarele trei decenii peste cele 2 grade Celsius pe care savanţii spun că le-am putea gestiona (temperatura globală a crescut cu puţin peste 1 grad Celsius în ultimele două decenii). Ne întrebăm dacă Veneţia va fi inundată, dacă digurile Senei vor suporta creşterea apelor, dacă Hamburgul va fi afectat iremediabil, dacă Mamaia noastră nu cumva va dispărea sub un liman de ape ce va uni Marea Neagră cu lacul Siutghiol… Dar toate aceste întrebări pot fi glume în raport cu miza umană la scară mare. Realitatea pare a nu mai avea răbdare în raport cu lentoarea acţiunilor noastre. Zece dintre cei mai călduroşi ani ai planetei (de cînd civilizaţia occidentală urmăreşte aceşti parametri) s-au înregistrat după anul 2000. În fiecare an după 2009, între 20 şi 30 de milioane (!) de oameni din diferite ţări ale Sudului îşi părăsesc locurile de baştină din cauza secetei endemice, a foametei aferente sau a fenomenelor climatice extreme (taifunuri, inundaţii, deşertificări progresive etc.). Într-un oraş precum capitala Dakar a Senegalului, în fiecare an vin cca. 300 de mii de oameni din zona rurală adiacentă, fugind de secetă şi de foamete (Ar­naud Gonzague &  Maël Thierry, „Demain, des millions de réfugiés climatiques“, L’Obs, 12 noiembrie 2015, pp. 37-41). Experţii ONU estimează că, pînă spre anul 2020, circa 60 de milioane de oameni vor migra din calea secetelor numai din zona Sahel-ului african – acea bandă de teren ce merge de la coasta Atlanticului pînă la Marea Roşie, în sudul deşertului Sahara, deşert care se extinde… (Fără a încerca să vulgarizez problema, voi spune că, din acelaşi motiv, temerile privind deşertificarea sudului României – inclusiv zona Dăbuleni, acum templu al lubeniţelor… – sînt cu totul valide.)

Unde vor migra aceşti oameni care – din Africa, Asia etc., într-un viitor cu totul previzibil – vor fugi din calea secetei, a inundațiilor sau a foametei? Întrebarea poate părea redundantă – dacă ţinem seama de pretenţia Europei de a-i primi pe cei care sînt în căutarea unei vieţi mai bune şi, totodată, de reţelele de trafic pe care deja le-am văzut la lucru în ultimele luni, foarte repede (şi foarte lucrativ!) apărute ca din neant.

Pe 30 noiembrie a.c., la Paris, se deschide COP 21 – o conferinţă a climatului (Conference of Parties) menită să regleze problema cea mai dramatică a secolului XXI. Cu argumente, organizatorii o prezintă ca o conferinţă a ultimei şanse – dar şi conferinţa precedentă, de la Copenhaga (pe aceeaşi temă, în 2009) a fost prezentată ca fiind a ultimei şanse; şi rezultatele, atunci, au fost modeste… Miza COP 21 va fi semnarea unui text prin care 196 de state ale lumii să dovedească in extremis conştientizarea problemei – şi să treacă la măsuri urgente, cum ar fi renunţarea la combustibilii fosili şi la limitarea drastică a emisiilor generatoare ale efectului de seră. Peste 100 de şefi de stat şi de guvern (inclusiv preşedintele României) sînt aşteptaţi la Paris, în ceea ce se anunţă a fi cea mai mare reuniune diplomatică a tuturor timpurilor. Va fi rezoluţia finală demnă de dramatismul situaţiei – în condiţiile în care lobby-ul companiilor poluatoare este uriaş, inclusiv prin întreţinerea mitului potrivit căruia încălzirea globală este doar o (altă) teorie a conspirației?

Aşadar, pe lîngă viitoarele migraţii – cu zeci de milioane de oameni – ce se pot produce în timpul vieţilor noastre, actuala criză a refugiaţilor pare a fi doar un joc de copii. Iar ca profesor nu mă pot feri de singura întrebare care mi se pare legitimă: nu cumva ceea ce vedem acum nu este decît începutul unui nou și imprevizibil capitol din istoria Europei și a lumii occidentale în general?

Adrian Cioroianu este istoric.