În polemicile zilei, indiferent de subiectul lor, s-a instalat obișnuința de a lovi pe preopinent cu etichete care se învîrt în jurul aceleiași axe: Uniunea Europeană. Există mereu o tabără care spune celeilalte: „Dacă nu ești cu mine, ești împotriva Europei, ești cu rușii“. Răspunsul vine prompt: „Dacă nu ești cu mine, nu ești cu țara, ești un slugoi al străinilor care își văd doar interesul lor și ne tratează ca pe o colonie de mîna a treia“. Primii strigă: „Popor, săriți, că ăștia ne dau la ruși!“, iar ceilalți strigă: „Popor, săriți, că ăștia ne dau la străini!“ Cel mai adesea, poporul nu-i bagă-n seamă nici pe unii, nici pe alții și, cînd e chemat la urne, se pronunță năucitor și incoerent, dovedind că știe el ceva ce nici unii, nici ceilalți nu pot desluși. Într-o asemenea atmosferă, e foarte dificil să critici Uniunea Europeană, că riști să fii luat drept „pro-rus“. După cum e și foarte dificil să critici metehne locale sau să-i critici pe criticii UE, că te alegi cu blamul de „trădător, antipatriot“. Nu știu cum e la alții, dar la noi critica Uniunii Europene – ca idee, ca „ideologie“, ca ansamblu de instituții, oricum ai privi-o – este un fel de mers pe sîrmă.

Pentru România, UE a fost mai mult decît o forță istorică a binelui, a fost un miracol. 2007, anul aderării noastre la UE, stă alături de 1918, anul întregirii noastre, ca momente astrale ale unei istorii în general cam amărîte. Aderarea la UE a fost ocazia istorică de a fi în Europa la modul propriu și nu doar la modul figurat, așa cum fusesem pînă atunci. Istoric vorbind, pînă în 2007, România nu a fost niciodată parte deplină a spiritului european – sincroni cu Occidentul erau doar cîțiva (uneori mai mulți, alteori mai puțini) români. Dar țara, ca atare, nu a fost în Europa niciodată. Începînd cu 2007, România întreagă s-a așezat în Europa și asta, indubitabil, datorită proiectului Uniunii Europene.

Pe lîngă binele imens pe care UE l-a adus României, relele care vin „la pachet“ par neglijabile. Mai mult, astăzi, cu acest Guvern, cu acest Parlament, cu această justiție, cu această economie, cu această presă, să te declari nefericit din cauza Uniunii pare un fel de extravaganță, dacă nu chiar o neghiobie. A mia oară dovedim că binele ni-l facem noi sau alții, sau noi împreună cu alții, sau alții împreună cu noi – dar răul ni-l facem întotdeauna noi, cu mîna noastră. Dintre relele care macină România, cele produse autohton sînt atît de corozive și de toxice, încît cele care vin din afară, din spiritul birocratic al Uniunii, par biete mîngîieri. Înainte de a reproșa ceva Uniunii Europene, se cuvine să ne reproșăm nouă înșine mult mai multe, dacă privim filmul de zi cu zi al stricării țării.

În fond, ce este de imputat Uniunii? Forțajul de „corectitudine politică“, mai ales. O ideologie albă, care te obligă să uiți ce știi despre tine și să te reinventezi în alte coordonate. Nu mai poți spune prea apăsat că ești român, că devii naționalist. În nici un caz să nu spui că ești creștin, asta trece la poverile trecutului de care trebuie să ne debarasăm. Uită că ești alb – sau, dacă îți aduci aminte de asta, amintește-ți mereu cu vinovăție! Dacă ești din Est, las-o mai moale cu critica comunismului. O fi fost el rău, dar fii nuanțat: a fost și bun pe alocuri. În schimb, fascismul – ăla a fost rău integral. Pe unii dintre noi, aceste „reguli“ îi încîntă, pe alții îi enervează. Dar, încă o dată, cît de rele sînt aceste rele în raport cu amestecul de incompetență, prostie și hoție cu care ne conducem singuri? Credeți că Bucureștiul a devenit un oraș grav disfuncțional din cauza UE? Corupția și impostura de la vîrful României se pot imputa, cumva, Uniunii? Starea infrastructurii, halul în care arată spitalele publice, școlile ca din secolul trecut – sînt aceste realități românești produse de UE? De aceea, mi se pare că orice critică a UE venită din interiorul României este, moralmente, mai dificil de construit.

Observ, însă, că această postură în care ne-a plasat istoria ne dă și unele legitimități specifice. Fiind ultimii integrați, avem cea mai proaspătă memorie a stării de dinafara Uniunii. Și nu mă refer aici la situarea geografică, ci la cea istorică. Am gîndit prea mult extinderea Uniunii Europene ca pe o lărgire fizică, o acumulare de teritorii/populații. Extinderea UE, cel puțin în ceea ce ne privește, a însemnat și o coborîre în timp, căci România era nu doar un nou teritoriu spre Est, ci și o țară întîrziată, adică o țară aflată temporal înapoia Uniunii. Cu alte cuvinte, integrîndu-ne, UE s-a deschis și a primit în sine nu doar o geografie, ci și un trecut. Din această perspectivă, a celor ce trăiesc încă trecutul pe care mai toți ceilalți membri UE l-au trăit deja, avem îndreptățirea firescă de a vorbi pe un ton ceva mai conservator. Mi s-ar părea ridicol ca țara în care încă nu s-a terminat extinderea rețelei de canalizare și a celei de drumuri asfaltate să se dea drept purtătoarea de drapel a avangardei tehnologice, de pildă. O Românie campioană a progresismului ar fi, totuși, caraghioasă. Nu întîmplător, occidentali de cea mai pură extracție, de la Prințul Charles la mulți dintre „expații“ aduși de multinaționale la noi, spun că ceea ce dă României unicitate în ansamblul UE este tocmai existența unor „insule“ nealterate de (post)modernitatea care a cuprins Occidentul, fie că sînt ele colțuri de natură, comunități sau obiceiuri. Voi continua săptămîna viitoare…