Adunarea PSD-ului a părut a avea un singur scop oarecum paradoxal pentru partidul lui Dragnea: să prevină posibilitatea unui furt. Doamna Viorica Vasilica are, de duminică, onoarea de a fi şi paznica-şefă a partidului, nu numai prim-ministru.

Partidele noastre au o istorie zbuciumată. Grindeanu, Ponta, Tudose au vrut să îi fure partidul lui Dragnea aşa cum Ponta i-a furat partidul lui Geoană, iar Dragnea, lui Ponta. Daniel Constantin a încercat să fure partidul lui Tăriceanu. Băsescu i-a furat partidul lui Roman. Televiziunile şi ziarele au fost pline de-a lungul timpului de headlines şi de breaking news de acest fel.

Faptul că un partid cu mii sau cu sute de mii de membri a devenit partidul lui Liviu este extrem de toxic pentru o democraţie funcţională. Partidul lui Liviu are ca rezultat democraţia lui Liviu, în care două dintre cele trei puteri ale statului – executivul (Guvernul) şi o bună parte a legislativului (Camera Deputaților şi Senatul) – lucrează în principal pentru bunăstarea lui Dragnea şi cea a „prietenilor“ săi.

De-a lungul anilor, din cauza unei clase politice şmechere şi profund corupte, ministerele au devenit şi ele ministerele oamenilor lui Liviu. Pe lîngă Liviu, sînt şi o mulţime de Liviuţi care fac posibilă victoria Marelui Dragnea.

Şi totuşi, cum a reuşit Dragnea asta? Naşu’ de România, în viaţa lui de politician şi în scenetele cu Grindeanu şi Tudose, Ceaşcă cel iubit pe cîmpurile ţărişoarei, Clark Gable la televiziuni şi Iisus la întîlnirile cu Gâdea, Jon Snow al PSD este un personaj iubit. El este eroul hulit, dar victorios al naţiunii şi şmecheraşul bătrîior, parvenit, cu cocotieri şi cu gagicuţe fragede. Cam aşa se vede în ochii susţinătorilor un inginer submediocru, fotbalist de liga a V-a, cîntăreţ la chefuri studenţeşti şi paranghelii de afoni.

Dragnea reuşeşte să inspire fiindcă reprezintă un idol de succes pentru sute de mii de oameni care visează că, în ciuda mediocrităţii lor, vor ajunge cîndva tartori de nivelul magnatului de Teleorman.

Pe acelaşi model, Gabriela Firea şi Lia Olguţa Vasilescu, poetesele rîului şi ramului, cuvioasele lui Pandele şi ale vicepreşedintelui ASF, goarnele lui Manole, Vadim, Dragnea şi ale Varanului, vedetele jurnalismului de hazna românesc, zeiţele iepuroilor, ale mamelor eroine şi ale kitsch-ului administrativ, reprezintă speranţa de parvenire a oricărei mediocrităţi ambiţioase cît de cît frumuşele şi cu pretenţii intelectuale.

Împreună cu ei, Băsescu, Tăriceanu, Udrea, Oprişan, Pinalti, Vanghelie, Mazăre, Orban, Rovana Plumb, Verestoy Attila, Nicu Păun gîdilă sau au gîdilat imaginaţia milioanelor de români care speră că şmechereala şi norocul îi vor aduce la un moment sau altul într-o poziţie de putere.

Bianca Drăguşanu, Mutu, Mitică Dragomir, Gigi Becali, Borcea, Pelinel sînt vedete veritabile, fiecare cu o popularitate cu mult peste popularitatea elitelor noastre intelectuale sau profesionale.

Oricare dintre ei va putea strînge la orice moment mult mai multe voturi decît un manager senzaţional, dar incapabil de vrăjeală ieftină de tip cîntat imnul naţional sau dat cu mopul la televizor.

Sociopaţii mitomani şi ageamiii mînaţi de visuri de îmbogăţire rapidă şi imunitate sînt mult mai interesanţi şi mai „votabili“ decît oamenii care şi-au bătut capul, zeci de ani, cu sisteme complexe şi sînt incapabili să vîndă aberaţii sforăitoare drept soluţii magice la Antena 3 sau la RTV.

Celebrii profesionişti la noi sînt crăcănători pe scaune de tipul Badea, nesimţiţi guralivi de tip Ciuvică, curve mediatice de tip Roşca Stănescu, Ciutacu sau Chirieac.

Ei şi alţi semidocţi similari sînt cei care formează opinia publică în România şi au reuşit să ne impună standardele actuale ale politicianului român, care se potrivesc mai degrabă unor organizaţii mafiote decît unei elite politice.

Descurajarea oricărei implicări a experţilor şi a profesioniştilor senzaţionali pe care îi avem în viaţa politică este vitală pentru supravieţuirea mediocrităţilor care domină nu numai viaţa politică, ci şi grupul formatorilor de opinie.

Din păcate, este o tactică sinucigaşă pentru noi, ceilalţi. Pentru a reuşi o schimbare, în primul rînd ar trebui să schimbăm visurile despre mărire şi putere ale majorităţii votanţilor. Cu standardele pe care le avem acum, este puţin probabil ca profesionişti cinstiţi şi cu bun-simţ să poată avea popularitatea necesară pentru a cîştiga alegerile.