Am încercat să îmi închipui cum ar fi arătat România fără contribuția organizațiilor non-guvernamentale. De la uitatele astăzi camioane cu ajutoare din zilele imediat următoare lui decembrie ’89 și pînă în prezent, cînd vedem o vastă paletă de preocupări civice – de la ecologie la educație media. Nu reușesc. Sau, ca să fie mai clar, nu reușesc să îmi închipui o Românie măcar egală cu cea de azi. Pot însă să bănuiesc o Românie izolată, confuză și agresivă.

Sigur, după aderarea la Uniunea Europeană finanțările externe au mai scăzut, donatorii au mers mai la est, spre țări care au nevoie de mai mult ajutor decît România. Parțial, pierderile au fost compensate din surse interne, însă cum în România nu există o cultură a carității și a binelui public foarte bine articulată, ele au fost recuperate doar pe alocuri.

Cu toate astea, activismul civic a rămas o prezență constantă în viața publică românească, ba chiar a devenit mai sofisticat în metode de expresie și acțiune. Dacă odinioară preocupările ONG-urilor țineau de un transfer democratic al puterii sau de crearea unor instituții esențiale pentru o societate liberă, astăzi cele mai active organizații sînt cele care lucrează pe subiecte mai puțin generale în comunități mai restrînse. Mai puțin politice, dar nu mai puțin importante. Amintesc aici doar rețeaua de ONG-uri de cartier din București sau organizațiile care se luptă cu încrîncenare pentru a împiedica distrugerea pădurilor.

Politicianului român mediu i-a luat multă vreme să se obișnuiască cu gîndul că societatea se poate exprima liber în afara cadrului oficial rigid, controlat și, totuși, comod. I-a fost foarte greu să accepte ca legitime critici venite din partea unor cetățeni simpli care au decis de bunăvoie să își aloce o parte din timp sau din resurse unui subiect. Dar atunci cînd a făcut-o au ieșit lucruri bune. Ca să dau un exemplu mai puțin citat azi: Legea 544 a accesului la informații de interes public, unul dintre cele mai liberale acte normative privind transparența din partea asta de Europă sau chiar din întreaga Uniune Europeană.

Însă, pe măsură ce politicianul român mediu a învățat regulile jocului, colaborarea s-a transformat într-un permanent efort de dominare și subordonare a societății civile. Membrii ONG-urilor au fost tentați cu tot felul de funcții și avantaje. Unii au cedat, alții, cu orgoliul mai proeminent, au avut ambiția să fie cunoscuți drept consilieri neoficiali ai cîte unui vremelnic om cu funcție. Fiecare după cum l-a dus capul.

În alte cazuri, oligarhia românească a inventat ONG-uri. Mai ales după ce a înțeles, și a înțeles relativ repede, că ele pot fi o sursă de fonduri și presiune politică în favoarea unor subiecte meschine sau a unor obiective care numai de interes public nu erau. Dar marea majoritate a activiștilor civici au rămas acolo, în mijlocul societății în numele căreia au ales să vorbească. Și-au păstrat și încăpățînarea, și demnitatea.

Ei bine, această zonă de interes a suscitat în cele din urmă furia oligarhiei curente a României. Pur și simplu, sigur pe el, grupul de politicieni, oameni de afaceri și minioni colaterali care decid zilele astea soarta țării a hotărît cinic că a venit vremea să îngenuncheze definitiv societatea civilă românească. Să o anuleze sau, în cel mai bun caz, să o pervertească dincolo de limita la care mai poate fi recunoscută sau considerată liberă.

Și o face într-un mod brutal, ridicol și periculos. Brutalitatea e retorică deocamdată, dar împrăștierea veninului în societate are aproape întotdeauna efecte pe termen lung. Nu cred că are rost să insist. Ridicol pentru că paleta de acuzații e undeva la granița fină dintre penibil și amuzant: sorosism, sugestii de trădare etc. Periculos pentru că introduce în spațiul public un discurs care depășește orice limită a decenței care scapă permanent nesancționat. Insist asupra detaliului că acest discurs nu e rostit liber în piața publică, ci este alimentat, sprijinit și folosit de reprezentanți ai Puterii. Există o coordonare aproape amuzantă între actorii publici care propagă aceste mesaje și care, de multe ori, nu au nici măcar bunul-simț să improvizeze pe tema dată. Să folosească cuvinte proprii.

Cîtă vreme se va mai scurge pînă cînd trece de la televizor în instituții de forță? Nu prea multă, dacă mi se permite o estimare. Deocamdată presiunea subtilă a statului e mai degrabă indirectă. Spre exemplu, o recent anunțată modificare a Codului Fiscal riscă să facă imposibile donațiile către ONG-uri pentru marea majoritate a firmelor cu profit. Nu am ajuns încă la nivelul Ungariei sau al Rusiei (unde ONG-urile locale, mai ales cele cu finanțare externă, au parte de șicane legislative și administrative mult mai grave), dar înaintăm voios în beznă.

Încep să cred că întîrzierea românească în materie de izolare și tribalizare e doar rezultatul incapacității administrative și al dezorganizării, și nu al unui reziduu fericit de rațiune democratică.

Existența organizațiilor non-guvernamentale care luptă pentru transparență, împotriva sărăciei, pentru un mediu curat sau în favoarea grupurilor vulnerabile a fost, este și va fi un semn de sănătate publică. O promisiune că România n-a fost luată prizonieră și nu a cedat cu totul.

Dacă vreuna din aceste organizații vă e apropiată, dați-i zilele astea un semn că nu e singură. Donați, scrieți un e-mail, vorbiți cu prietenii. Comiteți un mic gest de sfidare elegantă la adresa oligarhiei care rînjește din televizor. Fiți anticinici! 

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.