În contextul actualei debandade din Orientul Mijlociu, Rex Tillerson, secretarul de stat al SUA, ar trebui lăudat pentru a nu fi uitat de conflictul sirian, cu prilejul recentei sale vizite în regiune.

El nu a avut o sarcină ușoară. Diplomația americană a fost mai mult decît vizibilă în Orientul Mijlociu, iar Departamentul de Stat nu pare să aibă nici cea mai mică idee sau, mai îngrijorător, nici o finanțare care să îi permită să preia inițiativa. Dacă SUA chiar au de gînd să intervină în criza ucigașă, tot mai profundă, din Siria, trebuie să înceapă să arate un interes susținut – și să-și dovedească intenția prin fapte, nu doar prin vorbe.

Complexitatea situației din Siria a depășit cu mult capacitatea lumii de a o gestiona. Evenimente care se succed cu viteză, numărul tot mai mare de actori și liniile frontului în permanentă schimbare – toate acestea indică un impas.

Cu numai șase luni în urmă, conflictul avea două direcții clare: președintele sirian Bashar al-Assad, sprijinit de Rusia, Iran și de Hezbollah, era la un pas de victorie, iar Statul Islamic (ISIS) era pe cale să fie înfrînt decisiv de o coaliție condusă de SUA. Astăzi, campania de succes împotriva ISIS pare, în cel mai bun caz, o victorie à la Pirus. S-au pierdut sute de mii de vieți și nu se întrevede nici o soluție pentru acest conflict de amploare.

Acum, lumea e, de fapt, chiar mai tensionată. În ultimele săptămîni, Israelul s-a confruntat cu forțele iraniene în sudul Siriei, pentru a arăta că nu-i va permite Iranului să-și stabilească prezența în regiune. Iar Turcia a lansat o campanie agresivă împotriva kurzilor sirieni, pe care speră să-i poată goni din provincia nord-vestică Afrin, pentru a nu le permite să se reunească cu kurzii turci de dincolo de graniță. Assad a acceptat, de voie, de nevoie, realitatea și a dat de înțeles că ar ceda teritorii kurzilor sirieni. Dar Turcia refuză să admită o entitate autonomă kurdă de-a lungul granițelor sale.

SUA, la rîndul lor, au petrecut ultimii șase ani coordonînd diverse grupuri de luptători arabi sunniți, sub auspiciile așa-numitelor Forțelor Democratice Siriene (FDS) – un vlăstar al ceea ce se numea înainte Armata Liberă Siriană. Unele elemente ale FDS au fost mai eficiente decît altele și au luptat chiar împotriva ISIS alături de kurzi. Însă, acum, ele se află nu numai în vizorul lui Assad, dar și în cel al Rusiei și al feluritor miliții șiite susținute de Iran.

SUA au avut dreptate să se concentreze asupra înfrîngerii ISIS, dar acum se confruntă cu o misiune mult mai amplă: să asigure supraviețuirea diverșilor săi aliați din teren. Ceea ce implică perspectiva unui conflict direct cu alte puteri, nu în ultimul rînd cu Rusia. De fapt, s-ar putea ca SUA să fi ucis deja zeci de contractanți militari ruși, cu ocazia recentelor atacuri aeriene.

SUA și partenerii săi europeni nu s-au încumetat să sancționeze Turcia, aliatul lor NATO, și s-au mulțumit să-l îndemne pe președintele turc Recep Tayyip Erdogan la moderație. Dar vorbăria, unul din instrumentele diplomatice favorite ale SUA, are rareori efect asupra celor prinși în luptă.

Mai mult de atît, Turciei nu pare să-i pese despre ce cred aliații săi. De curînd, bunăoară, ea a dat din nou dovadă de nepăsare, achiziționînd, ca membru NATO, bateriile antiaeriene rusești de ultimă generație S-400. Ceea ce nu prevestește nimic bun în privința unui viitor proces de pace. La urma urmei, țările occidentale au nevoie de Turcia pentru a-i contrabalansa pe ruși, a căror vastă agendă strategică țintește dincolo de Orientul Mijlociu.

Atunci cînd istoricii vor privi în urmă spre conflictul sirian, îi vor lăuda, atît pe fostul președinte Barack Obama, cît și pe Donald Trump, pentru prigonirea neobosită a ISIS. Dar vor blama SUA pentru a nu fi înțeles adevărata amploare a războiului care a avut loc.

Acum e limpede că administrația Obama a sprijinit îndepărtarea lui Assad de la putere în 2011, fără să se gîndească la ce va urma și fără să știe, de fapt, ce vrea. În luna iulie a aceluiași an, Robert S. Ford, ambasadorul american în Siria, a fost trimis în localitatea sunnită Hama, unde tatăl lui Assad a ordonat, cu treizeci de ani în urmă, un masacru. Potrivit Departamentului de Stat de la acea vreme, scopul vizitei era „[exprimarea] susținerii profunde a libertății de întrunire pașnică și de expresie a poporului sirian”. Oare administrația nu a prevăzut că Assad va răspunde cu violență unei revolte populare – la fel cum a făcut și tatăl său în trecut?

Atunci cînd, cu șapte ani în urmă, au luat poziție împotriva lui Assad, Statele Unite și-au afirmat propriul interes național în Siria, ignorînd interesele altor actori-cheie, precum Turcia, Rusia, Iran și Israel. Iar acum, cînd SUA ezită, există un pericol cît se poate de real al unui război ruso-american în toată regula, prin delegați.

Pînă acum, catastrofa umanitară cu care se confruntă civilii sirieni nu a determinat administrația Trump să treacă la fapte. Ea ar fi poate mai motivată dacă ar lua în considerare amenințarea pe care acest conflict o reprezintă pentru întreaga regiune.

Dacă administrația Trump vrea să arate că are capacitate de conducere, un prim pas ar fi să se consulte cu celelalte puteri regionale, pentru a le înțelege interesele și a afla dacă pot fi conciliate. Poate că Tillerson încearcă deja să o facă. Dar mai înainte chiar de a-i întreba pe actorii regionali ce anume își doresc, administrația Trump ar trebui să-și pună ea însăși această întrebare. Pe fondul creșterii rapide a mizei siriene, nu putem decît să ne întrebăm unde anume se va situa America. 

Christopher R. Hill, fost secretar de stat adjunct pentru Asia de Est, este consilier principal al Cancelariei pentru Angajament Global, profesor de Diplomație practică la Universitatea Denver şi autor al volumului Outpost.

Project Syndicate, 2018
ww.project-syndicate.org

traducere de Matei PLEŞU