Ce se întîmplă astăzi în Turcia e caz de manual. Și e suficient să deschidem cărțile de istorie la capitolul „Germania anilor 1930“ pentru a vedea că lucrurile seamănă izbitor. De fapt, tocmai cel care acuză state membre ale Uniunii Europene de nazism  conduce în țara sa o represiune sălbatică împotriva opozanților, presei, universitarilor, magistraților, funcționarilor publici. Tocmai el își construiește un sistem de putere personală după modelul deja brevetat în istorie. Criza actuală îi oferă președintelui Erdogan posibilitatea de a stimula categoriile naționaliste din rîndul societății turce. Și, după cum spune politicianul turc Tuna Beklevic, șeful campaniei pentru „Nu“, într-un interviu pentru Der Spiegel, scandalul i-ar putea oferi lui Erdogan exact cele 2-3 puncte procentuale care vor decide în cele din urmă la referendum.

Să nu ne lăsăm induși în eroare de mitingurile grandioase, puse în scenă pentru a-i sublinia forța lui Erdogan. Sprijinul pentru acesta, demonstrat la urne, se situează undeva în jurul cotei de 50%. Alegerile parlamentare din noiembrie 2015 au fost cîștigate de AKP cu 52%. Și au fost alegeri ținute în condiții excepționale, generate de un șir de atentate, culminînd cu cel din gara Ankara, care a făcut peste 100 de morți. Iar evenimentele sîngeroase au fost un bun argument pentru campania lui Erdogan, care a pozat în singurul apărător al stabilității țării.

Dictatorii în ascensiune au nevoie de momente excepționale, iar crizele, dacă nu apar de la sine, trebuie generate și amplificate. Tentativa de lovitură de stat din iulie 2016 este exemplul perfect. Indiferent de resorturile care au generat-o, a însemnat pentru liderul de la Ankara echivalentul incendierii Reichstag-ului.

Acum, în plină criză cu Occidentul, după vaste epurări în armată, justiție și administrație, cu o opoziție timorată și cu mass-media ținută sub control, este foarte probabil că Erdogan o va scoate la capăt în referendumul din 16 aprilie și va dobîndi puterile excepționale la care visează. Deși liderul de la Ankara știe bine că partida nu e dinainte cîștigată – de aceea și amplifică tensiunile cu Vestul. Cum ar trebui să reacționeze Uniunea Europeană în această situație?

Mai întîi de toate, ar trebui să privim cu realism către procesul de aderare a Turciei la Uniunea Europeană. Chiar crede cineva în sinceritatea negocierilor? Chiar ne facem iluzii că Erdogan are de gînd să adere? Mai curînd, ne aflăm în situația în care nici una dintre părți nu vrea să facă anunțul că jocul s-a terminat. Deși fiecare știe exact care e adevărul.

Noi, cei din Uniunea Europeană, avem tot dreptul să ne întrebăm de ce președintele Erdogan, care se crede întruchiparea democrației și a diplomației, ar vrea să intre într-un club pe care-l consideră nazist. Continuarea de formă a procesului de negociere ajunge să facă rău și Uniunii Europene. Cu greu ar mai putea Bruxelles-ul să le ceară unor state precum Serbia, Macedonia, Albania, Bosnia sau Republica Moldova să-și consolideze instituțiile democratice, atîta timp cît continuă un simulacru de negocieri cu Ankara, unde e clar că democrația își dă ultima suflare. Nu vor avea dreptate aceste guverne să acuze Uniunea Europeană de dublă măsură? În plus, îndepărtarea de regimul Erdogan ar fi un semnal de fermitate pe care l-ar recepta cum se cuvine și elite iliberale din interiorul Uniunii Europene.

Nu ar fi vorba să i se închidă Ankarei ușa pentru totdeauna. Turcia modernă a cunoscut numeroase suișuri și coborîșuri, iar această mare națiune a găsit de fiecare dată energia necesară pentru a-și reveni din crize ce păreau fără de ieșire. Mai devreme sau mai tîrziu, va veni și ziua cînd discuțiile se vor putea redeschide. Dar nu acum – și Turcia o știe foarte clar.

Desigur, există acordul cu Turcia privind migrația. De bine, de rău, lucrurile au mers cu mult mai bine de cînd cu semnarea acestei înțelegeri, acum un an. Temerea este că, odată spus adevărul în privința negocierilor de aderare – și, foarte probabil, cu o nouă amînare a liberalizării vizelor –, Ankara se va răzbuna și va deschide porțile pentru migranții din Orientul Mijlociu, aflați pe teritoriul ei. Riscul este real, dar, în același timp, ar trebui să luăm în considerare că, în ultimii doi ani, mulți dintre acești migranți și-au găsit, de bine, de rău, un rost în Turcia, un loc mai apropiat din punct de vedere cultural decît Europa. În plus, mulți au înțeles că Occidentul nu este dispus să-i primească cu brațele deschise, așa cum au crezut inițial. Între timp, ruta balcanică a migranților a fost închisă, iar în Marea Egee patrulează nave ale NATO pentru a monitoriza ambarcațiunile cu migranți.

Turcia ar putea declanșa, even­tual, o criză, dar sînt toate șansele ca proporțiile ei să nu mai fie cele din 2015. Și mai e o întrebare: chiar trebuie ca Uniunea Europeană să se supună unui asemenea șantaj? Chiar nu sîntem atît de puternici pentru a răspunde, dacă va fi nevoie, unei crize declanșate de Ankara?

În Uniunea Europeană, cele care ne despart sînt interesele, iar cele care ne unesc sînt valorile. Erdogan și alți pretendenți la dictatură au știut în ultima vreme să jongleze cu interesele noastre diferite, reușind adesea să ne dezbine. E timpul să le răspundem prin valori.

Foto: wikimedia commons