E greu de prevăzut ce se va petrece, în viitorul apropiat, după referendumul din Catalonia cu privire la autodeterminare. Un episod dramatic și trist din care catalanii, spaniolii, și europenii, în general, au numai de pierdut.

Violența și contraviolența au produs, una peste alta, 800 de răniți. Escaladarea conflictului, prevăzută și anunțată cu multă vreme în urmă, nu a fost evitată nici de guvernul de la Madrid, nici de guvernul local din Catalonia. Poate părea, de la distanță, aproape un soi de război civil declanșat cu premeditare. Pe de o parte, guvernul catalan, condus de Carles Puigdemont, care a cîștigat la mustață alegerile de acum doi ani, printre altele și cu discursul separatist, a mers pînă în pînzele albe cu ideea acestui referendum, cu toate că demersul fusese declarat neconstituțional; și-a promovat proiectul politic împotriva unui număr semnificativ de catalani care nu sînt de acord cu o eventuală secesiune a provinciei. Dar și guvernul de la Madrid a întrecut cu mult măsura ordonînd o intervenție în forță a Poliției pentru a opri un referendum declarat oricum ilegal și neconstituțional, deci o consultare care oricum nu ar fi produs efecte. S-a spus – pe bună dreptate – că statul nu poate asista, impasibil, la încălcarea legii, că rolul său tocmai acesta ar fi, să intervină inclusiv coercitiv atunci cînd ordinea de drept e încălcată. Însă organizarea sau nu a unui referendum e o chestiune politică, la fel cum a fost și decizia de a ordona intervenția forțelor de ordine. Chiar era nevoie de violență pentru a împiedica o farsă? A înțelege un referendum cu o asemenea miză – și cu o mobilizare de acest nivel – exclusiv din perspectivă juridică arată nu doar cecitate politică, ci și, pînă la urmă, inadecvare în sens pragmatic.

Dar ce anume a determinat guvernul catalan să susțină, cu atîta insistență, un referendum despre autodeterminare în condițiile în care națiunea catalană se bucura oricum de drepturi extinse? Din 2006, după ce fusese adoptat, prin referendum, un nou statut, confirmat atît de Parlamentul național, cît și de cel local, catalanii fuseseră recunoscuți ca „națiune“. Partidul Popular condus de Rajoy a contestat noul statut, iar Curtea Constituţio­nală a Spaniei a decis, în 2011, că anumite articole ale statutului nu au putere de lege, ceea ce a însemnat o recentralizare a puterii locale. Însă, una peste alta, națiunea avea o largă autonomie: Catalonia este recunoscută ca o comunitate autonomă care dispune de parlament și guvern proprii și de o poliție sub comandă regională; serviciile sociale, sănătatea și educația sînt gestionate tot de comunitate; iar limbile oficiale, recunoscute, sînt spaniola și catalana (cea din urmă fiind limba de predare în școli). O autonomie extinsă, deci, și drepturi culturale garantate. Sînt doar trei domenii în care această regiune autonomă depinde de Madrid: apărarea, politica externă și chestiuni legate de fiscalitate. Și doar acest ultim punct e disputat de separatiști: capacitatea de a decide asupra veniturilor provenite din taxe și impozite. Catalonia produce, într-adevăr, mult mai mult decît consumă. Ar fi, după unele estimări, un sfert din PIB-ul Spaniei. Iar voința independentistă se bazează – de vreme ce toate celelalte drepturi sînt respectate – doar pe această pretenție, de a hotărî asupra destinației contribuțiilor fiscale. Privit din această perspectivă, secesionismul catalan devine meschin. Cine nu înțelege că veniturile statului din taxe și impozite se împart unitar și/sau în funcție de nevoi, nu în funcție de capacitatea de a genera venituri, nu înțelege, de fapt, principiul subsidiarității, pe care se bazează nu doar majoritatea democrațiilor europene, ci Uniunea Europeană însăși. Ce ar fi, de pildă, Germania de azi, dacă landul Bavaria, cel mai bogat, nu ar fi contribuit la reconstrucția landurilor sărace din fosta RDG?

Oricum, episodul de duminica trecută din Catalonia stîrnește îngrijorare și în Europa. E un tsunami populist (îi includ, aici, deopotrivă pe separatiștii catalani și pe conservatorii spanioli) care ar putea avea reverberații periculoase și în alte părți ale continentului. Mişcarea pentru independenţă a Cataloniei poate încuraja ori accentua tendinţe secesioniste în alte părți: Ţara Bascilor, Irlanda de Nord, Scoţia, Corsica, Flandra sau Tirolul de Sud. Putem învăța ceva din experiența de duminica trecută? Ne putem baza pe faptul că Mariano Rajoy și Carles Puigdemont vor găsi o cale de a intra în dialog? Violența și atitudinea autorităților de la Madrid îi va radicaliza încă și mai mult pe catalani, ba chiar îi va convinge și pe cei indeciși, pe cei care nu s-au prezentat ori au votat împotrivă, că divorțul chiar e o soluție în condițiile perpetuării acestor abuzuri.

Foto: adevarul.ro