Am primit acum doi ani un e-mail scurt şi tare trist de la una dintre cele mai dragi prietene: aşa. deci nepotul meu şi fratele meu ar împuşca ţigani. minunat. Cînd sînt amărît încerc să îmi amintesc lucruri haioase şi scriu. Am scris atunci o poveste. 
 
O femeie frumoasă – Ioana –, îmbrăcată într-un costum elegant Armani albastru închis, pantofi cu toc, ochelari de soare, geantă asortată, coboară dintr-o maşină elegantă. Un tip brunet, îmbrăcat în pantaloni scurţi, cu nişte pantofi sport destul de vechi şi un maiou decolorat, roşu, îi deschide portiera. E nebărbierit, cheleşte, are ochelari de soare cu ramă roşie de plastic şi în jur de 25-30 de ani. Arată a ţigan.
 
Ţiganul se duce, deschide aşadar portiera şi scoate un geamantan mare. Îl pune jos şi începe să îl tragă după el, în spatele ei. O casă elegantă în mijlocul Bucureştiului. Sună la uşă. 
 
Un tip blond cu ochi albaştri iese şi o îmbrăţişează. În jur de 24-25 de ani.
– Ce faci, soră?
Zîmbeşte larg, fericit.
– Bine. Tu ce faci, Dan?
Pupături. Şi ea zîmbeşte.  
 
Ţiganul intră după ei chinuindu-se cu bagajul. Casa este mare, veche, foarte elegantă. Ţiganul se uită împrejur şi fluieră a pagubă. Fratele se uită un pic ciudat la el. Ioana se duce la baie.
 
Ţiganul zice:
– Hai că eu plec, vă las.
Se întoarce şi merge spre uşă. Dan se duce după el. Scoate o hîrtie de 5 lei şi i-o dă ţiganului. Ţiganul zîmbeşte ironic, ia banii, se şterge cu ei pe obraji şi zice:
 
– Să trăieşti, boieru’, mînca-ţi-aş pulica, mi-ai făcut safteaua pe ziua de azi! Zi-i şi tu la revedere Zînei!
Dan se uită un pic nervos şi un pic mirat la ţigan. Ţiganul iese. Dan, cu voce tare:
– Futu-vă în gură de ţigani tupeişti!
Ţiganul aude asta coborînd scările. Zîmbeşte strîmb, un pic trist.
 
În bucătărie, Dan şi Ioana la masă.
Dan:
– Cum se zice la asta în germană, că tot uit?
Frühstück.
– Ce faci, soră, în Bucureşti? Ce îţi mai face neamţu’?
Ioana zîmbeşte un pic strîmb.
– Probleme cu nemţoiu’?
– Îhî.
– Ce problemă, soră?
– Eeee – probleme de adulţi, Dan.
– Soră, te-ai despărţit de ăla, bravo, dă-i dracu’ de nazişti!
– Da, Dan.
– Definitiv!  
– Cred că da, Dan.
– Şi ai vreo alternativă?
Ioana zîmbeşte larg.
 
– Deci ai alternative!
Dan zîmbeşte şi el.
– Da, Dan.  
– Macaronar?
– Nu, Dan.
– Dar ce? Hai, că acum am văzut Germania cu bogătanul ăla, aş vrea măcar un american, că tot te plimbi tu cu slujba prin State.
– Nu, Dan.
– Francez, olandez?
– Nu, Dan.
– Să nu zici, fată, că e arab! De asta te duci tu în ultima vreme prin ţări de-alea uitate de lume?
– Azerbaidjanul nu e ţară arabă. Dar nu, Dan, nu e arab.
– Dar de unde e, soră?
– Tu de unde crezi că e, Dan, dacă sînt în Bucureşti cu ditamai bagajul?
– Hai, mă soră, să nu îmi zici că e român!
Ioana zîmbeşte.
– E din România, Dan.
– Soră, să nu zici că e moldovean! Moare tati dacă aude!
– Nu e, Dan.
– Oltean?
– Nu, Dan.
– Aaaa, e bine atunci, e ardelean de-al nostru.
– Nu, Dan, e ţigan – zîmbeşte larg.
Dan rîde tare.
 
– Ha-ha-ha-ha! Bună asta! Şefă de multinaţională cu ţigan! Tare, soră! Deci nu vrei să îmi zici. Şi ce o să faci, te muţi aici în Bucureşti?
– Da, Dan.
– Super, soră, o să fie fain tare.
Discuţia continuă încă vreo zece minute. Cei doi povestesc şi rîd. Sînt foarte bine împreună. Sună telefonul ei. Ioana răspunde.
– Ce faci, Zînule?
Dan zîmbeşte larg şi apoi, brusc, se albeşte la faţă. Voce stridentă:
– Soră, tu umbli cu ţiganul ăla care ţi-a cărat bagajul!
– Zînule, te sun înapoi.
Faţa ei se întunecă un pic. Devine foarte serioasă.
– Da, Dan, ai vreo problemă cu asta?
– Cu ţiganul ăla borît! Ce-o să le spui lui tati şi mami?
– Ce fel de om crezi tu, Dan, că e?
Dan ţipă deja:
– Nu ştiu! Ce dracu’ contează – ţigani borîţi!
– E iubitul meu, Dan.
– Ţiganul ăla? Fată, tu ai înnebunit? Nu îmi vine să cred, tu chiar umbli cu un ţigan! Asta e o glumă, nu se poate. Îţi baţi joc de mine! Hai, măi soră, cum dracu’? Directoare de internaţională şi umbli cu un ţigan!
 
Voce ei devine dură. 
– Dan, opreşte-te! Am nevoie de tine, să îmi fii de ajutor. Ăsta e un tip bun, e foarte bun pentru mine. E o chestie serioasă. M-am mutat pentru el în Bucureşti. O să îmi sară multă lume în cap. O să trebuiască să le spun alor noştri. 
 
O mare, mare parte din cele de mai sus sînt adevărate. Doar un pic e poveste. Ne-am imaginat de cîteva ori cum ar fi fost să ne ducem la părinţii ei în Ardeal: eu îmbrăcat în costum alb, cu pălărie albă, ciocate albe, pe cal alb şi cu Azur cîntînd pe lîngă noi „Cenuşăreasa“, ea într-unul dintre costumele ei elegante. 
 
Întîlnirea dintre cele două mame – care în fapt au foarte multe în comun – şi reacţia lor. Rudele ei, care ar fi trebuit să inventeze că aş fi portughez vorbitor de română ca să nu se facă de rahat în sat. Ne-am spart de rîs. Fratele ei, un tip tare bun, s-a obişnuit cu mine şi mi-a devenit tare drag. La cîteva luni de la întîmplarea asta a înţeles şi a recunoscut că prietenul lui cel mai bun e ţigan. Părinţii nu au aflat niciodată. 
 
Turci, unguri, romi, greci, italieni, nemţi, evrei, bulgari, sîrbi, ruşi, ucraineni, polonezi, armeni, tătari, slovaci, cehi, austrieci, arabi, daci şi o grămadă de alte neamuri s-au amestecat şi s-au iubit de secole bune aici. Şi asta face ţara asta mult mai şucară decît orice altă fantasmagorie despre puritatea etnică promovată de tot felul de demagogi siniştri. 
 
România e departe de a fi ţara lui Vadim, Funar, Puric, a legionarilor sau neonaziştilor. Deşi conduşi de o mînă de şmecheraşi corupţi şi gargaragii care se joacă cîteodată în mod prostesc cu un naţionalism extremist, încetişor lucrurile se îmbunătăţesc. Exprimarea dorinţei de a omorî ţigani sau oricare alte neamuri – nu demult o practică destul de răspîndită – este din ce în ce mai rară în România. Amestecaţi în toate felurile, românii încep să priceapă că a crede că România a fost creaţia lui Zamolxis, Decebal, Traian, Ştefan cel Mare sau Horea e aproape la fel de verosimil precum sînt discursurile despre cinste şi onestitate ale majorităţii elitelor noastre politice. Şi că, în ciuda sclifoselii şi aşteptărilor adesea exagerate, sîntem – aşa amestecaţi – cetăţenii uneia dintre ţările cele mai bune de pe pămînt. 
 
Valeriu Nicolae este activist pentru drepturile omului şi fondator al Policy Center for Roma and Minorities.