Nu i-ar fi plăcut să vă plictisesc cu apologii, aşa că am să fiu nepoliticos: cînd m-am apucat de emisiunea cu el, am avut sentimentul că urma să joc un rol de figuraţie în Jurasic Park, versiunea cu dinozauri comunişti. Partenerul meu avea toate datele: fost jurnalist stalinist, fost cmplotist de pe poziţii perestroikiste împotriva lui Ceauşescu, apoi fost fesenist, ba chiar unul mare de tot. Brucan n-a fost în GDS (deşi a mai mers la cîteva şedinţe), n-avea cine ştie ce respect faţă de societatea civilă (în esenţă, pentru că-i plăceau playerii, nu comentatorii), nu se încurca în politeţuri (de-aia a şi plătit odată 40 de milioane unui fruntaş ţărănist, pe care îl făcuse, avant la lettre de la CNSAS, securist!). Şi totuşi, după 6 ani de întîlniri cu el în fiecare sîmbătă (atunci se înregistra emisiunea), Brucan mi-a rămas în memorie mai degrabă ca mamifer, decît ca saurian. Unul care a trăit, e drept, alături de dinozauri, însă a reuşit cumva să supravieţuiască extincţiei speciei dominante: activistul de partid. Nu era genul lui, în fundul sufletului: era un om de lume, însă nu de mase. A trecut la stînga pentru că asta era singura orientare legitimă (cool, dacă vreţi o expresie mai modernă) după război, pentru un evreu român, a cărui soţie mai făcuse şi puşcărie. A fost sincer atunci? N-am nici o îndoială: nu era omul care să mimeze simpatia sau antipatia, chiar şi faţă de o idee. Dar e însă mai complicat de atît, pentru că stîngistul Brucan iubea de fapt viaţa, fără culoare politică. A debutat înainte de 1940 în presă cu cronici mondene, mai exact, de restaurante. Avea nostalgia chefurilor dinainte de război, însă vorbea cu pasiune şi de fazanii de la mesele oficiale din vremea lui Stalin. Undeva, burghezul din el se distra destul de bine şi făcea muşchi, gata să iasă la suprafaţă odată cu schimbarea de regim. Semnatar al scrisorii celor 6, a devenit în acelaşi timp disident cu spate asigurat şi o anumită relaxare. A avut-o pînă la sfîrşit. Agent secret? Poate. Însă nu unul vorbăreţ: spre deosebire de 007, Brucan a murit înainte să-i aflăm întreaga poveste... Spre sfîrşitul vieţii a devenit oricum un adversar elegant, la fel ca James Bond, cu toate că personajul Ceauşescu s-a convins probabil că au existat şi excepţii. N-a fost singura execuţie la care Brucan a fost pe-aproape. Ciorbea a păţit-o şi el, cu diferenţa c-a rămas în viaţă. Alţi demnitari au simţit, în grade mai mici, ce înseamnă să-ţi pună un profet o vorbă bună (sau rea), duminică la prînz. N-a fost un om bogat. Cea mai mare realizare a familiei după 1990 a fost achiziţia unei Skode, de care era şi el foarte mîndru. A tras însă mai multe sfori decît milionarii de astăzi ai politicii. Într-o lume a patrioţilor cu cont individual în bancă, el a fost un sceptic dezinteresat. Într-o lume a românilor verzi şi ultraortodocşi, el a fost un ateu cu o privire sănătoasă asupra minţii noastre îngrădite de tradiţii. Ne-a dat o lecţie de democraţie, însă mulţi români nu i-au întors serviciul, măcar cu o prezumţie de nevinovăţie. Pînă la capăt a primit mai puţină recunoaştere decît merita. Cineva îmi spune că Brucan a cerut moartea multor oameni, în articolele din anii ’50. Am multe rude care au mers la puşcărie în aceiaşi ani, aşa că îmi permit luxul iertării (aproape) în cunoştinţă de cauză. E şi asta o ironie la care m-am gîndit adeseori: să faci emisiune cu un om pe care bunicul sau unchiul tău l-ar fi scuipat, de-ar mai fi trăit. Nu i-am povestit de asta niciodată - şi asta e singura părere de rău, la despărţire. Ce-ar fi zis Brucan? Sînt convins că găsea o filosofie în situaţia asta... Eu ştiu doar un lucru: n-ar fi făcut emisiunea aceea dacă nu i-ar fi păsat de noi, de români. Aici era patria lui, indiferent de murdăriile pe care le aruncau, în fiecare săptămînă, antisemiţii de ocazie care scriau la redacţie. Şi mai ştiu că a murit la locul de muncă: cu o carte alături. Pentru un om acuzat de lipsă de şcoală, e un final care seamănă foarte bine cu un început. În care el oricum nu credea... Am plecat de lîngă el cu trei ani înainte de final - pentru că era prea puternic. Lumea mă întreba doar de el pe stradă - şi asta e pînă la urmă descurajant. Am simţit însă nevoia să spun tot ce ştiam. Uite, a avut loc doar pe o pagină. Şi-n şase ani ai vieţii noastre.