În mod clar, președinția bulgară a Consiliului Uniunii a marcat săptămîna trecută un succes important, văzîndu-și unul dintre obiectivele principale adoptat de Comisie și de Parlamentul European. Este vorba de oferirea unei perspective europene pentru Balcanii de Vest. Să ne amintim că, în urmă cu cîțiva ani, România intenționa să atașeze și Republica Moldova procesului de europenizare a Balcanilor de Vest – o nereușită ce poate doar în mică parte să-i fie imputată Bucureștiului, cauza fiind mai degrabă eșecul forțelor declarat pro-europene de la Chișinău.

Acum, însă, obiectivele sînt fixate, iar mesajul liderilor europeni este clar: pentru a putea aspira cu adevărat la aderare, statele din regiune trebuie să-și rezolve problemele cu vecinii, să consolideze statul de drept și drepturile fundamentale, să-și reformeze economiile pentru a reduce deficiențele structurale, a crește competitivitatea și  a lupta eficient contra șomajului. Un pariu dificil pentru statele din Balcani, dar și pentru Uniunea Europeană.

Mai întîi de toate, pentru că guvernele din regiune trebuie să poată și să și vrea să adopte măsurile necesare. Iar întrebarea este în ce măsură liderii politici locali – îndeobște bănuiți de corupție – vor fi de accord să aplice niște reforme care le-ar putea fi fatale unora dintre ei (vezi cazul României). Apoi, vor putea fi rezolvate problemele de vecinătate, care necesită compromisuri de ambele părți, sau liderii vor cădea în capcana populismului și a naționalismului?

În această mică lume a Balcanilor, diferențele dintre statele componente sînt uriașe sau, în orice caz, cu mult mai accentuate decît cele dintre țările foste comuniste care au aderat în 2004 și 2007. Muntenegru și Serbia sînt singurele care au început negocierile de aderare.

Dar în timp ce guvernarea de la Podgorița și-a vădit deja aspirațiile pro-occidentale, aderînd la NATO în pofida unei încercări de lovitură de stat (pare-se cu mînă rusească), la Belgrad lucrurile sînt ceva mai complicate. Serbia pare a se afla undeva la mijlocul drumului între Bruxelles și Moscova. În plus, o bună parte a opiniei publice sîrbe acuză caracterul autoritar al politicii președintelui Alexandr Vucici.

Macedonia este un caz interesant, dat fiind că, aici, Opoziția și opinia publică au reușit ceea ce pare imposibil: răsturnarea unui regim illiberal. În vara anului trecut, președintele Gjorge Ivanov a încredințat guvernarea social-democratului Zoran Zaev, în coaliție cu partidele albaneze. Aceasta, la șase luni de la alegerile legislative și după o perioadă tulbure, marcată de numeroase proteste de stradă împotriva încercărilor președintelui Ivanov de a menține cumva la putere partidul de centru dreapta, iliberal și ultranaționalist al lui Nikola Gruevski. Și poate că stratagema ar fi reușit dacă nu ar fi apărut „lebăda neagră“: moartea unei fetițe de 9 ani, care a așteptat zadarnic ajutor din partea statului pentru tratament în străinătate. Cazul a devenit emblematic pentru corupția regimului Gruevski și, la presiunea străzii și a cancelariilor occidentale, președintele a cedat. În octombrie, partidul lui Gruevski avea să fie zdrobit și în alegerile locale, cu tot sprijinul dat de liderul sîrb Alexandr Vucici sau de premierul ungar Viktor Orbán.

Perspectivele Macedoniei sînt pozitive, dar rămîne problema numelui, în contextul puternicelor proteste ale naționaliștilor greci. Proteste pe care guvernul lui Alexis Tsipras nu le poate ignora. După un deceniu de austeritate și pe fondul unei recuperări economice încă fragile, este ultima criză care-i mai trebuie guvernului de la Atena.

Albania, la rîndu-i, face progrese sub guvernarea de centru-stînga, din care se detașează figura lui Erion Veliaj, primar al Tiranei, cu studii în America și Marea Britanie.

Bosnia este un stat nefuncțional, blocat de o arhitectură instituțională complicată și de politica obstrucționistă a entității sîrbe. Kosovo, în pofida asistenței europene, cu greu poate fi considerat ca avînd toate atributele unui stat independent și, potrivit unui mare număr de rapoarte, corupția și contrabanda sînt implantate pînă la vîrful structurilor de decizie.

Economia regiunii este și ea o provocare. Dacă privim la indicatorul PIB/capita, Muntenegru stă cel mai bine, cu 42% din media UE. Serbia și Macedonia se află la 36%, Albania la 30%, Bosnia și Herțegovina la 28%. Spre comparație, România se află la 57% din media UE.

Ar fi o mare greșeală din partea europenilor să vadă zona ca pe un „bloc“ și să nu trateze fiecare stat ca pe un caz special. Iar anul 2025 poate fi un termen realist doar cel mult pentru Muntenegru sau Serbia.

Dar pariul este important și pentru Europa, mai ales din perspectivă geopolitică. Pentru că, venind în Balcanii de Vest, Europa va întîlni interesele Rusiei, dar și pe ale Turciei sau Arabiei Saudite. Aducerea păcii, a bunăstării și stabilității va fi o misiune infernal de grea pentru o Europă marcată ea însăși de numeroase diviziuni.

Însă altă cale nu este. Pentru că, așa cum spunea comisarul pentru Extindere, Johannes Hahn, ori exportăm noi stabilitatea și valorile noastre în Balcanii de Vest, ori vom importa instabilitatea lor. 

Ovidiu Nahoi este redactor-șef la RFI România.