Dacă la votul pentru alegerea președintelui american ar fi putut participa și cetățenii europeni (ceea ce nu-i chiar așa o aberație, ci doar recunoașterea rolului conducător implicit al SUA în lume), Obama ar fi cîștigat la mare distanță. Europenii nu sînt foarte fericiți cînd sînt antiamericani, așa cum au fost cei mai mulți dintre vechii aliați ai Americii, de cînd s-a declașat războiul în Irak. Obama părea că promite o Americă suportabilă, afișîndu-și mai puțin arogant superioritatea. Cît de puternică trebuie să fie America pentru a putea garanta pacea în Europa și cît de respectuoasă trebuie ea să fie față de puterea de decizie suverană a celor pe care s-a angajat să-i apere? În Europa, echilibrul e fragil, devenit și mai misterios odată cu dispariția forțelor acționînd în numele ideologiei comuniste. Răspîndirea terorismului islamic din Orientul Mijlociu în Asia și Africa readuce în prim-plan realitățile războiului asimetric, memoria Vietnamului reînvie, învățăturile ei fiind formulate de o generație care nu înțelege (sau nu vrea să înțeleagă) nimic din contextul anilor ’60-’70 ai secolului trecut.

„Da, noi putem“, spunea în timpul campaniei cel care va deveni al 44-lea președinte al Statelor Unite. Era important ca „noi“ să ajungă să fie o majoritate, urmînd ca apoi să se vadă „ce putem“ și ce nu. Pentru că speranțele nu sînt doar mari, ci și foarte diversificate: una dintre cele mai importante este cea a recîștigării statutului de lider mondial, eliminînd antiamericanismul dezvoltat nu doar de cercurile radicale, islamiste, ecologiste, de extremă dreaptă sau de stînga, ci și de guvernele unor state teoretic aliate ale SUA. Incapabilă să perceapă datele realității și să le analizeze în funcție de tendințele plauzibile, administrația Bush continua să susțină discursul despre noua ordine mondială: SUA vor crea, vor organiza și vor stimula democrația din Irak pînă în Afganistan, din Coreea de Nord pînă în Iran, în timp ce soldații americani de la Abu Ghraib se fotografiau torturîndu-i pe deținuți. Victoria militară se lasă așteptată, în timp ce democrația e, în aproape toate aceste țări, o ofertă fără cumpărători. Conform unor sugestii elaborate de Richard Holbrooke (Partidul Democrat, fost ambasador al Statelor Unite la ONU, arhitect al acordurilor de la Dayton), președintele american trebuie să se implice personal în dialogul cu Iranul, combinat cu reducerea prezenței militare în Irak, să revină la rolul de intermediar în conflictul din Orientul Mijlociu, dintre statul Israel și palestinieni. (…) 

(apărut în Dilema veche nr. 252, 15 decembrie 2008)