Turul întîi al alegerilor prezidențiale din Franța a adus mai multe premiere. E pentru prima dată cînd nici unul dintre partidele istorice (Socialist și Conservator/Republican) nu are un candidat în turul doi al prezidențialelor. Două coincidențe nefericite au condus la această situație fără precedent: pe de o parte, rezultatul modest, ca să nu spun dezastruos, al mandatului lui François Hollande; pe de altă parte, dezvăluirile despre afacerile dubioase de familie ale lui François Fillon, care i-au afectat credibilitatea și legitimitatea. Rezultatul primului tur de scrutin înseamnă, implicit, și o înfrîngere zdrobitoare pentru partidele „clasice“. A doua premieră: e cel mai important scor obținut vreodată de Frontul Național. Chiar dacă Marine Le Pen a obținut doar poziția a doua și chiar dacă șansele ei să devină președinte sînt infime conform sondajelor de opinie, performanța electorală e notabilă. Aveau dreptate cei care se temeau de revirimentul populismului de dreapta și al curentelor eurosceptice: Marine Le Pen și Frontul Național au un număr semnificativ de simpatizanți pe care se vor putea baza la legislativele din iunie.

Confruntarea din 7 mai va fi despre Europa și despre identitatea națională. Cei doi candidați luptă cu forțe inegale. Centristul Emmanuel Macron (En Marche!) e copilul teribil al politicii franceze. Mișcarea politică pe care a fondat-o în urmă cu doar un an a ajuns să depășească numeroase partide cu/de tradiție. E foarte tînăr, ceea ce, pentru scena politică din Franța, dominată în general de figurile patriarhale ale unor eterni candidați, e o virtute în sine. Însă nu se poate prezenta drept un „boboc“ în politică: a fost, totuși, ministru și a știut să-și păstreze relațiile. Macron promite politici social-liberale, o relansare economică a ţării care să permită crearea de noi locuri de muncă, o reformă a educației și deschidere în politica externă astfel încît Franța să joace în continuare un rol central în Europa şi în lume. Oferta lui Emmanuel Macron e atractivă pentru că e moderată. Nu are poziții tranșante în (aproape) nici o situație, e deschis, pare că lasă mereu teren liber pentru manevră. Problema e că această obsesie a centrului poate fi înţeleasă şi ca o formă de oportunism, ceea ce îl face vulnerabil. Dacă nu adaugă acestui spirit al echilibrului un program politic consistent, riscă să piardă încrederea publicului.

Cît despre Marine Le Pen, ea pare să și fi atins deja potențialul, pare că nu mai are de unde să obțină voturi noi. După ce inițial anunțase o ieșire a Franței din Uniunea Europeană și renunțarea la moneda unică europeană, Marine Le Pen și-a mai temperat tonul, spunînd că va convoca un referendum pe această temă odată ajunsă președinte. Temele principale ale discursului ei sînt legate de securitate și suveranitate. Și-a fidelizat electoratul speculînd frica de imigranți, de străini, în general, de Europa, de globalizare. Le Pen pozează, eroic, într-un fel de Ioana d’Arc contemporană care se luptă cu „sistemul“, orice va fi vrînd să însemne acest sistem: corupția din politică, birocrația de la Bruxelles, granițele deschise, capitalul etc. Însă oricît de populară ar fi în anumite medii, credibilitatea ei a început să se clatine: se vorbește, tot mai des, despre finanțarea dubioasă a campaniei electorale, precum și despre acuzele cu privire la angajări fictive la biroul parlamentar european.

Sondajele de opinie efectuate după primul tur arată că Emmanuel Macron va cîștiga detașat împotriva lui Marine Le Pen. Dar deznodămîntul nu e chiar atît de sigur de vreme ce nu știm încă dacă și mobilizarea la vot va fi aceeași. Apoi, e foarte posibil ca electoratul numeros al lui Jean-Luc Mélenchon – un stîngist-etatist-suveranist-anticapitalist-ecologist – să refuze să voteze cu (totuși!) liberalul Macron și s-o prefere pe Marine Le Pen. Este la fel de posibil ca o parte din electoratul conservatorului François Fillon să voteze la dreapta extremă, adică tot cu Marine Le Pen.

Dar oricine ar cîștiga alegerile prezidențiale va avea nevoie de o majoritate parlamentară stabilă pentru a susține guvernul și programul de guvernare. Or, dacă e (aproape) sigur că Emmanuel Macron va cîștiga alegerile prezidențiale, nu e nici o garanție că partidul său, En Marche!, va obține suficient de multe mandate în Parlament pentru a-și asigura și guvernarea. Așadar, bătălia cu adevărat importantă va fi la alegerile parlamentare, în iunie.

Foto: adevarul.ro