Șoapte pe hîrtie

George BLECHER
Publicat în Dilema Veche nr. 374 din 14-20 aprilie 2011
Șoapte pe hîrtie jpeg

Anul trecut am luat parte la un spectacol neobişnuit. Un artist pe nume Tino Sehgal a îndepărtat toată „arta“ din Muzeul Guggenheim din New York, a strîns un grup de vorbitori buni şi le-a cerut să înceapă conversaţii cu vizitatorii muzeului despre „progres“ – ce consideră că este, dacă cred că acesta există măcar. Eu m-am numărat printre vorbitori. Unul dintre modurile în care am abordat subiectul a fost prin a-i face pe vizitatori să se gîndească la e-mail-uri, mesaje text, Facebook. Sînt „bune“, „rele“, necesare, inevitabile? Reprezintă progres, regres sau doar distracţie? Răspunsurile lor au fost neaşteptate. Într-adevăr, nu erau turiştii obişnuiţi sau simpli newyorkezi care-şi omoară o oră înainte de a merge la dentist, dar mulţi dintre ei – chiar şi tinerii – nu erau interesaţi de comunicarea electronică sau reţelele sociale. Aceştia au considerat că aparatele consumă prea mult din timpul şi energia lor, fiind mai degrabă generatoare de dependenţă, decît folositoare. O fată de 15 ani mi-a spus că este singura din cercul ei de prieteni care nu are telefon mobil. „Cînd vreau să comunic cu prietenii mei, scriu scrisori.“ „Dar nu deveniţi nerăbdători?“ „Poate, dar ne place aşteptarea; face lucrurile mai incitante. Şi scrisorile sînt cam ca secretele. Şoapte pe hîrtie.“ 

Şoapte pe hîrtie. Expresia mi-a venit în minte acum cîtva timp, cînd verişoara mea de-a doua – o doamnă jucăuşă de 92 de ani – mi-a strecurat un bilet pe care eu şi fosta mea soţie i l-am trimis cînd s-a născut fiica noastră. „Fetiţa“ are acum 34 de ani. Scrisorica m-a trimis direct înapoi în trecut. Am văzut cum stăteam la o masă rotundă de lemn, scriind, gîndindu-ne la fiecare cuvînt, numărîndu-le şi măsurîndu-le, încercînd să îngrămădim cît mai multe informaţii pe bileţel. Fiecare însemnare trebuia să fie diferită. Ce ar vrea să ştie Jim sau mătuşa Mollie despre Lilly? Ce greutate are? Dacă are păr? Dovada strălucirii şi a splendorii ei la vîrsta de trei săptămîni? Cum spui acelaşi lucru într-o sută de moduri diferite? De asemenea, tonul fiecărui bileţel trebuia să fie deosebit – unele amuzante, altele sentimentale, altele mai reţinute. Aşa că nu au fost atît de uşor de scris. A fost ostenitor. Dar oboseala a reprezentat o pauză de la oboseala mai mare care ne-a copleşit apoi, unde ziua şi noaptea s-au contopit într-o lumină tulbure şi programul nostru de somn era direct legat de stomacul lui Lilly. Fata de la Guggenheim avea dreptate: scrierea acelor bileţele a fost un fel de şoaptă către prieteni şi familie, anunţîndu-i că mai trăim, că vrem să reluăm legătura cu ei şi să le împărtăşim groaza, dar şi entuziasmul nostru. Scrisul meu de mînă era atît de migălos, de plănuit dinainte. Hîrtia era mai aspră acum decît atunci, aproape pietrificată. Dar nu era doar hîrtia. Cuvintele însele arătau de parcă deveniseră parţial încremenite; după 34 de ani, erau mai puţin trecătoare, mai solide. 

Tocmai am terminat de citit o carte numită Passing Strange, scrisă de Martha A. Sandweiss, despre căsnicia de 15 ani dintre un aristocrat alb din New England şi o dădacă de culoare, în anii apusului de secol XIX. Clarence King era atractiv şi avea o poziţie socială bună – printre prietenii lui se numărau un secretar de stat, nepotul şi strănepotul unor preşedinţi americani, cei mai bine-cunoscuţi artişti şi scriitori ai vremii. Ada Copeland era o fostă sclavă cu ten închis, care şi-a croit drum din Sud înspre New York, unde şi-a cîştigat pîinea cum a putut. Nu era o căsătorie înscrisă în Registrul Social, dar atunci oamenii aceştia nu se încadrau în stereotipurile etnice: King a admirat dintotdeauna femeile „indigene“, cu „plenitudinea oceanică a sîngelui şi a căldurii lor“; Ada Copeland era o persoană mîndră, ambiţioasă, sclavă doar prin naştere. 

Înregistrarea căsătoriei lor se regăseşte în primul rînd în scrisorile lui King către Copeland. (După cîte se pare, scrisorile ei au fost distruse.) Tăinuindu-şi adevărata identitate şi spunîndu-i Adei că era James Todd – un însoţitor de vagon de dormit, cu pielea deschisă la culoare –, el i-a trimis scrisori ce revărsau sentimentalitate. Era o latură a lui King care i-ar fi făcut pe sofisticaţii lui prieteni să se dea în lături; societatea WASP (White Anglo-Saxon Protestant – protestanţi anglo-saxoni albi) a claselor dominante nu este recunoscută pentru afişarea emoţiilor. Iată cum suna King în calitate de Todd: „Am stat întins în pat şi m-am gîndit la tine şi mi-am simţit întreaga inimă plină de iubire pentru tine. Adesea, îmi pare că nimeni nu a iubit vreodată o femeie aşa cum te iubesc eu pe tine. În sufletul meu nu este loc pentru nici o altă femeie, şi nu va exista niciodată. Întreaga mea inimă îţi aparţine pe vecie.“ 

King nu era Abelard, sau Keats scriindu-i lui Fanny Brawne – limbajul din scrisori vine din romane de dragoste şi felicitări de Valentine’s Day. Dar însăşi banalitatea lor le face înduioşătoare. Încărcate de sinceritate, dor, dorinţă de puritate şi simplitate, ele şoptesc toate lucrurile pe care King nu a îndrăznit să le spună nimănui în afară de Ada, şi chiar şi atunci sub un nume pretins. King şoptea nu doar de-a lungul distanţelor, ci şi al liniilor trasate în funcţie de culoarea pielii sau clasa socială. 

Dacă scrisorile ar fi şoapte, aparatele care le-au urmat fac tot felul de zgomote: clopoţeii de Crăciun ai soneriei telefonice, pufăitul mecanismului de acţionare a faxului, sunetul de elicopter al unui computer turat. Era ceva captivant de „modern“ în fiecare dintre aceste sunete, cel puţin prima oară cînd le-am auzit. Întîia dată cînd m-am întîlnit cu e-mail-urile eram în casa unui prieten din Washington, D.C. Fusese corespondent străin în Uniunea Sovietică, iar acum fiul său se însurase cu o rusoaică şi trăia în Moscova. „Uite-te la asta!“ a arătat înspre monitorul bîzîitor, unde e-mail-urile pîlpîiau în alb-negru. „Nu-i al naibii de uluitor?“ 

Chiar era. În primii ani, e-mail-urile erau magice: întreaga lume şoptea mai mult sau mai puţin în timp real. Totuşi, undeva, de-a lungul timpului, magia a început să pălească. Pe măsură ce unele schimburi au rămas tainice şi emoţionante, altele au devenit neglijente. Grija pe care am văzut-o în scrisul meu de mînă înghesuit – ca să nu spun nimic despre caligrafia superbă din trecut – a degenerat în tastare grăbită, abrevieri, jumătăţi de propoziţie, feţişoare vesele şi LOL-uri. La rîndul său, acest lucru ar fi favorizat o dezordine emoţională şi intelectuală. Gîndiţi-vă la imaginile cu autorii de scrisori din trecut, stînd la birou şi mestecînd capătul unui stilou, în timp ce îşi formulau gîndurile. Era de aşteptat ca gîndul să preceadă acţiunea; acum, autorul poate tasta şi trimite mesajul mai repede decît poate gîndi, cu un rezultat departe de eleganţa la care aspirau autorii scrisorilor.  

Cînd a devenit mai puţin esenţial să răspundem la e-mail-uri decît era în cazul scrisorilor? Şi de ce? Oare pentru că erau mai uşor de scris şi, prin urmare, nu atît de nemaipomenite? Era efortul de a scrie şi a pune la poştă o scrisoare – precum şi emoţia de a primi una – o cerere implicită de a fi onorată cu un răspuns? Greu de spus. Dar o anumită măsură a civilităţii pare să se fi pierdut. Schimbul privat dintre ceea ce Martin Buber numea „I“ (eu) şi „Thou“ (tu) a fost înlocuit, pînă la un punct, cu un schimb public mai generalizat, între „Eu“ şi „Oricine“. 

Facebook, LinkedIn, Twitter şi toate celelalte reţele sociale care aşteaptă să se nască vor estompa fără îndoială graniţa dintre public şi privat încă şi mai mult. O cunoştinţă de-a mea (de fapt, o „prietenă“ de pe Facebook) a postat recent un video cu logodnicul ei cerîndu-i mîna. Era fascinant. Ea arăta cu adevărat surprinsă, el – mîndru şi timid. Ai putea spune că nu făceau altceva decît să împărtăşească un moment fericit cu prietenii lor. Dar ceva era... în neregulă. Poate pentru că ştiau că sînt filmaţi, toţi erau prea fericiţi, prea în văzul lumii. Unele dintre emoţiile mai dureroase sau stînjenitoare fuseseră omise. Unde era teama lui, uşurarea ei sufletească, caracterul straniu absolut a doi oameni care îşi jură unul celuilalt să fie împreună pînă la sfîrşitul vieţii? 

Sînt în metrou, privind o fată care ar putea fi sora geamănă a fetei de la Guggenheim. Scrie un mesaj text – judecînd după entuziasmul ei, este destinat unei prietene dragi. Cu capul între umeri, genunchii la piept, îşi concentrează întreaga energie asupra aparatului în formă de hamburger pe care îl ţine în poală cu amîndouă mîinile. Este foarte însufleţită. Degetele ei dansează. Fruntea-i luceşte. Zîmbeşte. Din cînd în cînd, îşi aminteşte că este într-un loc public şi priveşte în juru-i, pe jumătate uluită, totuşi un pic stînjenită că oamenii ar putea să o surprindă într-o plăcere vinovată. Dar apoi se afundă din nou în tastat, degetele mergîndu-i mai rapid ca niciodată. Mie îmi pare foarte mult o formă de şoaptă.  

Aşa că poate mă înşel. Poate mesajele text sînt la fel de intime precum scrisorile, cu adăugarea vitezei şi a comodităţii. Dar de ce a revenit fata de la Guggenheim la scrisori? Oare pentru că era o luddită şi o snoabă, şi vroia să se distanţeze de colegii ei? Poate avea o ambiţie secretă de a deveni o Mare Scriitoare, ale cărei cuvinte să treacă de la o generaţie la alta. Şi poate că ceea ce am pierdut nu sînt atît intimitatea şi civilitatea, cît simţul permanenţei, sau ce puţin al longevităţii.  

Ca urmare a comodităţii prezente în lumea electronică, fata din metrou nu se va obosi probabil să păstreze schimbul de mesaje dintre ea şi prietena ei; la un moment dat va apăsa pe Delete, şi momentul de sentimente împărtăşite va fi pierdut pentru totdeauna. Cuvintele ei nu vor trece niciodată prin metamorfoza prin care au trecut bileţelul meu şi scrisorile lui King către Ada Copeland: menite iniţial unei singure persoane, cuvintele au pătruns treptat pe un tărîm de emoţii universale, situaţii împărtăşite. Pierderea acelui sentiment de longevitate, oricît de neînsemnat ar putea părea, o asemuiesc pierderii speranţei la nemurire, iar asta mă întristează.   

George Blecher a fost profesor de literatură la City University din New York, este scriitor şi a publicat articole despre politica şi cultura americană în multe reviste şi ziare din Europa. 

traducere de Patricia Mihail

De unde vine gazul cînd nu mai vine de la ruși – și cu cine îl împărțim? jpeg
Ce aşteaptă un om de dreapta de la un nou partid de dreapta
Am fost invitat să ţin un discurs la lansarea noului partid M10 – condus de Monica Macovei. Am avut impresia, după aplauze în primul rînd, că sala a rezonat bine la ideile exprimate. Urez mult succes acestui nou partid şi mă gîndesc cu drag la prietenii care au făcut acest pas.
Moştenire jpeg
Moştenire
Cu mulţi ani în urmă, unul dintre cei mai buni prieteni ai mei a fost condamnat la închisoare. Fusese prins într-o afacere ilegală ce implica bani şi politică, în statul Maryland. Desigur, asta nu era ceva anormal pe-atunci – uitaţi-vă doar la povestea fostului vicepreşedinte Spiro Agnew, unul dintre prietenii lui.
"Ştiinţa şi filozofia vizează, ambele, domeniul existenţei obiective"   interviu cu Cristian COCOŞ jpeg
"Ştiinţa şi filozofia vizează, ambele, domeniul existenţei obiective" - interviu cu Cristian COCOŞ
Originar din România, Cristian Cocoş are o carieră reuşită în străinătate, lucrînd la Mayo Clinic din Minnesota, SUA, motiv pentru care Claudia Silaghi de la Romanian Education Foundation (organizaţie preocupată de facilitarea accesului românilor la educaţie în străinătate) i-a luat un interviu.
Nu vă fie frică, euro nu pică jpeg
Nu vă fie frică, euro nu pică
„Zona euro e cu mult mai puternică decît se crede. Iar cînd se vorbeşte despre fragilitatea zonei euro, se subestimează capitalul politic investit în acest proiect“ – a spus Mario Draghi, preşedintele BCE, la o conferinţă din Londra în luna iulie.
"Esticii au trecut prin experienţa incertitudinii  Transformarea şi sinteza culturală a Europei de azi trec prin Est"   interviu cu Bogdan SUCEAVĂ jpeg
"Esticii au trecut prin experienţa incertitudinii. Transformarea şi sinteza culturală a Europei de azi trec prin Est" - interviu cu Bogdan SUCEAVĂ
Aş putea specula faptul că Bogdan Suceavă e matematician, deşi nici cu scriitorii nu mi-e ruşine: cu ce simţ neştiut se ridică ei deasupra întîmplărilor, spre a distinge curentul istoriei? Aş putea specula faptul că trăieşte departe de România, dar ştiu că ţara natală îi este lipită, ca o cochilie de melc, de fiinţa călătoare.
Indiile galante   iradiantul gest inaugural jpeg
Indiile galante - iradiantul gest inaugural
Aceste notaţii întîrziate încearcă să descrie o experienţă. Una ireductibilă oricăror prejudecăţi. Experienţă a bucuriei pure. Relativa distanţare în timp poate fi benefică unui reportaj sui generis suportînd, fără preţiosul ambalaj bun la toate, reflexii subiective.
Un viol prezumtiv şi blocarea înjurăturilor jpeg
Un viol prezumtiv şi blocarea înjurăturilor
În Germania există, încă din 1956 – după modelul British Press Council, „Der Deutsche Presserat“ – Consiliul german al presei, alcătuit din jurnalişti, care supraveghează atît respectarea libertăţii presei, cît şi a unor deziderate etice elementare.
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
Diabolizarea ideologică a germanilor din România
Germanii din România au fost consideraţi, în totalitatea lor, nazişti, deci culpabili, astfel că, în viziunea liderilor Frontului Plugarilor, condus de Petru Groza, şi ai Partidului Comunist, orice măsură punitivă îndreptată împotriva întregului grup etnic capătă valoare silogistică.
Tradiţia tectonică jpeg
Tradiţia tectonică
Tectonica este ştiinţa alcătuirii, a articulării prin edificare într-un ansamblu a unor lucruri altminteri disparate, astfel încît ele să dea seama despre distribuţia corectă, armonioasă, a forţelor, a tensiunilor de pe pămînt. Arhitektonul este bătrînul, şeful echipei de tektoni, singurul care ştie de la început cum va arăta clădirea, edificiul încă neterminat.
De ce Europa are nevoie de parteneriate jpeg
De ce Europa are nevoie de parteneriate
Opinia publică românească are astăzi o percepţie mult mai critică asupra rolului Germaniei în depăşirea crizei, în comparaţie cu toamna anului 2011, cînd se solicita Germaniei un rol mai activ de conducere, stat considerat astăzi, de departe, drept cel mai influent al Uniunii Europene.
Diaconescu  Cristian sau Cristi? jpeg
Diaconescu. Cristian sau Cristi?
Ministru de externe în cabinetul Mihai Răzvan Ungureanu, Cristian Diaconescu a devenit cunoscut acum vreo zece ani, după ce, în 2000, devenise secretar de stat în acelaşi minister pe care îl conduce acum. Între aceste date, a pendulat de la Externe la Justiţie şi de la PSD la UNPR, cu graţie şi sex appeal. Cum a făcut el asta? Şi la ce fel de viitor îl predispune?
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
Şansele revoluţiei ruse - interviu cu Lilit GEVORGYAN
Cu toate amplele proteste de după parlamentarele din decembrie, Putin n-a pierdut partida. Vor apărea însă mişcări politice noi şi contracandidaţi-surpriză – explică Lilit Gevorgyan, cercetătoare specializată în spaţiul ex-sovietic.
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
Verticala puterii - cum funcţionează putinismul
Structura instituţională a statului rus este astfel construită încît factorul principal în formarea percepţiei despre sine şi despre locul statului în lume vine de la autoritatea supremă cu puteri cvasimonarhice a preşedintelui şi administraţiei sale. Direcţia societăţii este în cea mai mare parte dirijată de elitele de la Kremlin.
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
Către eurorealism
Potrivit Eurobarometrului din primăvara trecută, 56% dintre români au o părere pozitivă despre Uniunea Europeană. În timp ce media europenilor care au o imagine bună despre UE a scăzut cu 7 procente faţă de 2009, ajungînd la 40%, la români media a crescut cu tot atît.
Cazul Fjordman jpeg
Cazul Fjordman
„Înţeleg că oamenii au nevoie de un ţap ispăşitor şi, acum, cînd Breivik este în spatele gratiilor, am şanse să devin ţapul ispăşitor la îndemînă, mai ales fiindcă sînt singurul norvegian pe care îl citează.“ Cel care a publicat zeci de articole online sub pseudonimul Fjordman, autorul cel mai citat de Breivik în „manifestul“ său şi indicat de terorist ca idol, s-a dus, după cum mărturiseşte, de bunăvoie la poliţie.
Elveţia şi România jpeg
Elveţia şi România
Identitatea naţională şi mitologia care contribuie la fondarea ei sînt concepte cu rădăcini vechi, dar ale căror ecloziune şi dezvoltare pot fi situate, pentru cea mai mare parte a ţărilor europene, în cea de-a doua jumătate a secolului al XVII-lea. În această epocă, elitele cantoanelor elveţiene, ca şi cele ale diferitelor entităţi, care formează România de azi, descoperă interesul faţă de istoria romană.
Scrisoare deschisă jpeg
Scrisoare deschisă
Sub ochii noştri ai tuturor, de ani de zile, Capitala (şi aşa traumatizată de stricăciunile vechiului regim) e victima unui insidios proces de falsă autodistrugere, cu acte în regulă, în urma căruia mafia cu mănuşi a speculei imobiliare îşi clădeşte imperiul kitsch. Dacă am socoti Bucureştiul o fiinţă, am putea compara această agresiune cu otrăvirea plămînilor prin care oraşul respiră.
"Gestul de a veni în întâmpinarea celuilalt, în căutarea lui, reprezintă un nivel mai profund al dezvoltării” jpeg
"Gestul de a veni în întâmpinarea celuilalt, în căutarea lui, reprezintă un nivel mai profund al dezvoltării”
François Farah este Reprezentant UNFPA (Fondul ONU pentru Populaţie) pentru România şi Director de Ţară pentru FRI Macedonia, Moldova şi Serbia şi, de asemenea, responsabil pe probleme de securitate ONU în România. Este doctor în demografie socială, a lucrat în multe ţări din lume pe probleme de dezvoltare şi iubeşte România pentru căldura locuitorilor săi.
Europa Liberă   fereastra spre România şi spre lume jpeg
Europa Liberă - fereastra spre România şi spre lume
Ross Johnson a fost director al Radio Europa Liberă între 1988 şi 2002. La Bucureşti, Ross Johnson a pledat pentru strîngerea de fonduri necesare digitalizării arhivelor REL. El a anunţat că este posibil un acord între Institutul Hoover şi IICCMER şi Arhivele Naţionale, pentru a aduce la Bucureşti copii ale arhivelor REL.
Despre imagini culturale şi cuvinte tipărite – interviu cu Daniela ZECA BUZURA, jurnalistă şi scriitoare jpeg
Despre imagini culturale şi cuvinte tipărite – interviu cu Daniela ZECA-BUZURA, jurnalistă şi scriitoare
A absolvit Facultatea de Litere şi Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, în cadrul Universităţii Bucureşti. În calitate de realizator al Televiziunii Române, Daniela Zeca-Buzura a semnat peste 200 de emisiuni de autor, între care Cafeneaua artelor, Librăria pe roţi, Ceva de citit. Seria tematică Faţă în faţă cu autorul a fost distinsă de Uniunea Scriitorilor din România cu Premiul Special pentru reflectarea în programe de televiziune a vieţii literare româneşti şi cu Premiul Naţional
"Pălăria şi cuierul m au emoţionat întotdeauna"   interviu cu Constantin Abăluţă jpeg
"Pălăria şi cuierul m-au emoţionat întotdeauna" - interviu cu Constantin Abăluţă
Licenţiat în arhitectură, Constantin Abăluţă (n. 1938) a profesat arhitectura pînă la începutul anilor ’60. În 1964 a debutat cu volumul de poezie Lumina pămîntului, a publicat şi volume de dramaturgie, proză, critică şi istorie literară, şi a tradus din autori americani, francezi, belgieni (Baudelaire, Charles Cros, Werner Lambersy, Carl Norac, Vahe Godel, Stevens, Th. Roethke, Dylan Thomas, Frank O’Hara etc.). Ultimul volum de poezie, Cineva care nu mă cunoaşte umblă pe străzi, a apărut anul t
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
Mîine în bătălie să te gîndeşti la mine
Preşedintele George W. Bush e cunoscut pentru că a proclamat drept punct Preşedintele George W. Bush e cunoscut pentru că

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.