● Gleb Kolyadin, Gleb Kolyadin, Kscope, 2018. 

Distribuția geografică a artiștilor pe care i-am recenzat e cam părtinitoare cu simpatiile geopolitice ale momentului, însă muzică bună se face pe toată planeta. Recomandarea de astăzi este pianistul rus (mai rău, din Leningrad) pe nume Gleb Kolyadin, care s-ar putea să fie responsabil pentru albumul prog-rock al anului în curs. Asta într-o competiție acerbă, prima jumătate a lui 2018 fiind una dintre cele mai productive perioade ale genului din ultimii ani, cu multe albume care au făcut vîlvă: vezi proiectele The Sea Within (format din membri Flower King și Pain of Salvation), Kino (cu membri Arena, Porcupine Tree și Marillion), albumele noi Arena, Galahad sau Gazpacho.

Albumul lui Kolyadin se detașează nu atît prin exotism, cît prin modul în care s-au aliniat astrele pentru a face posibilă această colaborare internațională. Pianistul rus a fost introdus pe scena britanică de către producătorul lui Tori Amos, iar de acolo a fost luat în primire de apropiați ai lui Steven Wilson și de casa de discuri a acestuia, Kscope. Ajutat de basistul și de bateristul de la Porcupine Tree, a acumulat o oarecare reputație prin proiectul iamthemorning – un duet pian-voce inspirat de Tori Amos. Anul acesta, Gavin Harrison (Porcupine Tree) și Nick Beggs (basistul lui Steven Wilson) îl însoțesc pe pianist pe primul său album solo – predominant instrumental, ornamentat pe doar trei piese cu vocile lui Steve Hogarth (Marillion) și Mick Moss (Antimatter). Alte ornamente sînt clapele lui Jordan Rudess (Dream Theater) și numeroase contribuții jazzistice de saxofon ori clarinet ale lui Theo Travis (apropiat al lui Robert Fripp, mai nou și al lui Steven Wilson).

Kolyadin e un muzician de formație clasică puternic influențat de Stravinsky, însă albumul e gîndit din capul locului ca demonstrație a conceptului piano-rock, într-o măsură mai mare decît ce a făcut Tori Amos în acest sens (direcția ei fiind preponderent ghidată de pop), ceva mai aproape de Tigran Hamasyan (însă nu foarte aproape, jazz-ul fiind doar ocazional exercitat aici). Evitînd să mai folosească vocea feminină (care a consacrat sus-pomenitul proiect iamthemorning), albumul e în cea mai mare parte o inundație de solo-uri de pian și melodii susținute de o secție ritmică rock. Piesele de conservator alternează cu melodii fredonabile și accesibile care ar putea fi inserate fără dificultăți în materiale Anathema sau Marillion. Fantomele lui Emerson și Wakeman sînt la fel de prezente ca ale lui Stravinsky și Esbjörn Svensson. Cei familiarizați cu albumele solo ale clăparilor din lumea prog-rock (genul e supraîncărcat de acrobați solo) vor descoperi un material care reușește să se distingă, să aibă propria viață, să nu fie decupat din excesul de piese nepublicate ale unui grup rock. Nu sînt multe albumele care să prezinte un pian atît de însuflețit precum cel care spune aici povești încropite între St. Petersburg și Londra.

Materialul a fost înregistrat în mare parte la studiourile Mosfilm, iar durerile facerii s-au bazat pe o campanie de crowdfunding online ce a adus doar jumătate din costurile producției, motiv pentru care apariția discului a fost multă vreme incertă. Prezentarea sa ­live e limitată la concerte de pian datorită dificultății de a aduna toţi muzicienii în aceeași locație geografică, însă artistul a anunțat intenția de a formata unele concerte pentru o audiență rock. Mă folosesc de ocazie pentru a recomanda și proiectul de pop cameral menționat, acel iamthemorning – ceva mai activ live și cu șanse mai mari de a circula prin Europa. 

Aron Biro este autorul blogului http://a­ron­­bi­ro.blogspot.com.