Marilyn Manson, Heaven Upside Down, Loma Vista Recordings/Caroline Records, 2017. 

The Pale Emperor, albumul din 2015, îi oferea lui Brian Hugh Warner un moment de respiro/downtempo blues-rockist, dar și cel mai bun (și sincer) release din ultimul deceniu. Un disc-martor al irelevanței canonului muzical al lui Marilyn Manson în acel moment al istoriei, TPE reușea, paradoxal, să-l salveze puțin pe artistul american din calea marotei eternului discurs paranoido-apocaliptic și a unei impotențe muzicale evidente. Aluziile transparente către muzica unui David Bowie, stropul de americana plasat peste osatura rock a albumului și, din cînd în cînd, o autoironie amară și providențială – „This world doesn’t need no opera, / We’re here for the operation. / We don’t need a bigger knife / ’Cause we got guns! / We got guns, we got guns, / We got guns, you better run! / We’re killing strangers!“ – își făceau treaba. Știai atunci că episodul Marilyn Manson – Columbine, cel care aproape că i-a distrus cariera, poate fi lăsat în urmă.

Dacă The Pale Emperor a fost semnul că Warner își poate trata criza creativă și de vîrstă prin propria muzică, una mai personală ca niciodată, Heaven Upside Down, discul apărut pe 6 octombrie anul acesta, sondează din nou, într-o manieră bombastică și retroproiectivă, stilistica din epoca de aur a artistului american. Produs de același Tyler Bates, autor de coloane sonore pentru filme ca Dawn of the Dead, 300, Doomsday, The Day the Earth Stood Still, Guardians of the Galaxy sau John Wick și chitarist în grupul Marilyn Manson, proaspătul album trimite, așa cum o spune însuși vocalistul, către epoca tripticului Antichrist SuperstarMechanical AnimalsHoly Wood (In the Shadow of the Valley of Death). Iar asta înseamnă a arunca în același crater urme de heavy metal, distors, industrial, electro, punk, rime simple, kilometri de fuck-uri, verbe explodante și o viziune critică asupra unui establishment politic/social/cultural pe care Warner pare că-l înțelege, ca autor, din ce în ce mai puțin.

Dacă în cultura anilor ’90, maniera aceasta era ultrarelevantă pentru viața și apucăturile Generației X, astăzi – momentul în care Antichristul a intrat în al 49-lea an al vieții și-n care, culmea culmilor!!!, Guns, God and Government sînt cuvintele-cheie (și resorturile) ale unei Americi mai dezbinate ca niciodată –, muzica și status-ul cultural ale lui Marilyn Manson se conectează cu destulă dificultate la universul critic al celor 3 G. Șocul pe care Marilyn Manson îl putea provoca prin muzică și cîrligele ei vizuale pare atenuat de faptul că lumea nu mai seamănă deloc cu cea de pe vremea Sfintei Treimi a discografiei sale.

„ – Do you love your guns?“
„– Yeah!“
„– God?“
„– Yeah!“
„– Government?“
„– Yeah!“

Adam Kadmon, protagonistul din Holy Wood, furat de B.H. Warner din Cartea Genezei, a fost înghițit de contrarevoluție, transformîndu-se, poate, în Donald Trump.

În „Revelation #12“, opener-ul lui Heaven Upside Down, Dumnezeu descalecă direct de pe Antichrist Superstar: „One, two, three, four, five, six, seven, eight, nine, ten. / Revelation comes in 12, I say it again!“ Chitara se îneacă-n feedback, tobele și basul se rostogolesc împreună prin mîlul voluntar al producției, Warner însuși e definiția screamută a unei convulsii cînd convingătoare, cînd nu: „One, two, three, four, five, six, seven, eight, nine, ten. / Revelation comes in 12, I say it again!“ Și tot așa, preț de zece piese. 

Paul Breazu este jurnalist.