● LCD Soundsystem, American Dream, DFA/Columbia Records, 2017.

Cînd James Murphy anunța, pe 4 ianuarie 2016, reunirea unei trupe care, într-un fel, n-a existat niciodată și, paradoxal, n-a dispărut niciodată, știai că ar putea fi o glumă de luat în serios, venind de la un tip care l-a pus cîndva pe broscoiul Kermitt într-un videoclip. This Is Happening, albumul din 2010, ultimul dinaintea anunțului de care vorbeam mai devreme, închidea un ciclu din existența lui Murphy, poate cel mai important și abil jucător de pe piața americană a post-ismelor muzicale din deceniul 2000-2010. Lipsindu-i edge-ul single-urilor de la început și al primelor două LP-uri, debranșat parțial de la contextul care le-a construit pe acestea, TIH putea fi foarte bine sfîrșitul glorios al unui autor care îi spunea în anul acela lui Sasha Frere-Jones, de la revista New Yorker, că LCD Soundsystem este „o trupă care imită o trupă care face muzică despre a face muzică“. Pe 2 aprilie 2011, la nouă ani de la primul single, numit „Losing My Edge“ și lansat pe un vinil de 12 inci în vara lui 2002, James Murphy și combo-ul nestatornic care îl acompania în concerte își performau show-ul de adio într-un Madison Square Garden plin ochi de oameni, de baloane albe și, vai, de un strop de ironie mușcătoare. LCD punea punct cu emfaza bine dozată a unui sportiv care, deși ar mai fi putut juca, se retrage pentru frumusețea meciului final. Cumva, cuvintele acelei prime piese din istoria LCD, săgeata ironică trimisă către o cultură a retropastișei, îi devorau, cu un apetit autoironic, proiectul: „I was there in 1968 / I was there at the first Can show in Cologne. / I’m losing my edge, / I’m losing my edge to the kids whose footsteps I hear when they get on the desk, / I’m losing my edge to the Internet seekers who can tell me every member of every group from 1962 to 1978. / I’m losing my edge / To all the kids in Tokyo and Berlin, / I’m losing my edge to the art-school Brooklynites in little jackets / And borrowed nostalgia for the unremembered Eighties…“. Părea atunci că nu prea mai e loc de resurecția dancepunk-ului, dar și că Murphy vrea cu tot dinadinsul să transforme în aur pop tot ce atinge, incluzînd aici finalul propriului proiect muzical.

American Dream, noul album al reunitei formații LCD Soundsystem și, odată cu el, al unei nostalgii cross-genre care îi poate amesteca pe cei doi David, Byrne și Bowie, cu Danceteria și Paradise Garage și cu puseurile unei crize a vîrstei mijlocii luate salvator în derîdere de însăși clientul ei, James Murphy. „Wake up with somebody near you / And at someone else’s place, / You took acid and looked in the mirror, / Watched the beard crawl around on your face. / Oh, the revolution was here / That would set you free from those bourgeoisies. / In the morning everything’s clearer / When the sunlight exposes your age.“ Piesa care dă titlul acestui disc e, la nivel personal, o „New York I Love You But You’re Bringing Me Down“ întoarsă pe dos, în timp ce „Call the Police“, fața B a single-ului digital care a prefațat apariția noului album, actează ca priză la nivel social a ultimei piese de pe detonantul Sound of Silver, cu al său împrumut melodic din „Procession“-ul lui – touché! – New Order și cu un text cu nuanțe profetice. Dacă ce l-a salvat întotdeauna pe James Murphy a fost faptul că, deși legat afectiv de un anumit moment din trecutul muzicii, nu a ajuns să-l fetișizeze niciodată, American Dream – o operă care ia în răspăr și în brațe nume ca amintitele Byrne, Bowie și New Order, Suicide și Public Image Limited, U2, Brian Eno și Robert Fripp etc.– e reîntoarcerea triumfală a unui copil teribil care a ajuns de la 32 la 47 de ani peste noapte.

Paul Breazu este jurnalist.