● Oregon, Lantern, Cam Jazz, 2017. 

Veteranii Oregon împlinesc cu Lantern treizeci de albume și mai au puțin pînă să sărbătorească o jumătate de secol de activitate. În orice alt gen muzical o asemenea longevitate conferă faimă inerentă – numele unor Rolling Stones ori Willie Nelson rezonează chiar și pentru cei care n-au fost interesați să-i asculte. Altfel stau lucrurile în jazz-ul pancultural practicat de Oregon – interesul nu e atît înspre conservare, trupa trăieşte pentru o perpetuă reinventare. Pe noul album avem curioasele efecte ale unei crize majore în istoria grupului: substituirea basistului membru fondator Glen Moore cu italianul, destul de veteran și el, Paolino Dalla Porta – recomandat de colaborările cu (dintre cei despre care am mai scris aici) Paolo Fresu ori Enrico Rava. Criză e un termen prea dur – italianul e un mercenar profesionist, satisfăcînd fără probleme cerințele Oregon, însă există distincții esențiale față de cel pe care îl înlocuiește: Dalla Porta e doar basist, în timp ce Moore fusese multe altele, contribuind esențial la aventurile trupei prin lumea world music, aventurîndu-se adesea și la alte instrumente necesare explorărilor respective. Basul său suna semnificativ mai agresiv şi mai proeminent.

Dalla Porta e un jazzist de Mediterană, antrenat pentru a ține isonul trompetei lui Fresu, iar ceva din formația respectivă s-a imprimat în sound-ul albumului de față – mai latin, mai puțin american, chiar și în chitara liderului Ralph Towner. Pare că grupul lasă un spațiu politicos de introducere a noului membru. Unele titluri sugerează un focus tematic mediteranean („Dolomiti Dance“, regîndită după ce inițial apăruse pe recentul album solo al lui Towner), iar Dalla Porta contribuie și cu o compoziție proprie („Aeolian Tale“). Calda primire care i se oferă merge pînă acolo încît celălalt membru-cheie al grupului, suflătorul Paul McCandless, se prezintă uneori ca un Paolo Fresu reformatat pentru oboi și clarinet. Sobrietatea celuilalt material despre care am scris aici, genealogicul și retrospectivul „Family Tree“, e înlocuită aici cu un spirit mai distractiv-jucăuş. Oregon au mai făcut astfel de gesturi și în trecut, întru acomodarea bateristului turc Trilok Gurtu, iar multipremiata (cu Grammy) colaborare cu Orchestra Radio din Moscova ni i-a prezentat drept experți ai adaptării la context. Lantern continuă un fel de campanie de europenizare a trupei – nu doar printr-o prismă world music, ci și în sens logistic, legat de predilecția recentă a grupului de a activa şi colabora în acest spațiu (ceva influență are probabil și afilierea la casa de discuri italiană Cam Jazz).

Au fost lăsate în urmă explorările amerindiene și asiatice ce dominau începuturile carierei grupului – mai tînărul baterist Mark Walker, şi el cu preferințe latino, a influențat acest viraj cu mult dinainte de Lantern. Există totuși o reminiscență a vremurilor apuse – chiar piesa de titlu, o improvizație cu veleități ambiental-psihedelice, drastic diferită de restul albumului, evidențiind de ce -Paul McCandless e unic în istoria suflătorilor jazz. Altă bucată atipică e prelucrarea „The Water is Wide“ după folclor scoțian, popularizată în jazz de Charles Lloyd și inclusă aici pentru a închide albumul într-un ton nepretenţios. Lantern a ieșit la vîrsta la care majoritatea trupelor funcționează în regim de inerție. Schimbarea de componență aduce însă la Oregon o oarecare reașezare tactică, oferind cîteva ancore spre trecut, însă subordonate neobositei campanii de explorare panculturală a grupului. 

Oregon vor concerta pe 12 martie în Club Control din Bucureşti. 

Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.