Mark Lanegan Band, Gargoyle, Heavenly, 2017. 

Unul dintre vestigiile generaţiei grunge originale, cea de la începutul anilor ’90, Mark Lanegan (ex-Screaming Trees) a reuşit să se menţină relevant în modernitatea indie ca exponent retro, artist influent, clasic în viaţă recuperat la pachet cu Swans, David Bowie şi încă puţini cîţiva care au reuşit tranziţia spre generaţia milenială. Invitat de toată lumea să contribuie cu piese ori mărunţişuri pe toate soiurile de albume, să se asocieze cu muzicieni tineri pe val, rugat să pună o vorbă bună pe ici, pe colo, Lanegan a reuşit cumva să intre mereu în poză. A izbutit chiar să supravieţuiască generaţiei grunge secundare (Live, Bush). A pus un umăr puternic la popularizarea grupului Queens of the Stone Age, iar cînd Tom Waits nu va mai fi ar putea să-i ia cu succes locul.

Gloria grunge nu ţine totuşi de o epocă foarte îndepărtată, iar Lanegan nu e atît de bătrîn pe cît lasă impresia statutul său de clasic cu voce răguşită. Timbrul grav al vocii sale nu indică nici istovirea lui Leonard Cohen şi nici tabagismul tîrziu al lui Tom Waits, e pur şi simplu vocea unui rocker morocănos. Are exact vîrsta pe care ar fi avut-o răposatul Chris Cornell, la care nimeni nu s-a gîndit vreodată ca la un „vestigiu“ (Iggy Pop le-ar putea fi tată). Totuşi Lanegan a izbutit, prin asocierea frecventă cu artişti abia trecuţi de 20 de ani, să-şi clădească o reputaţie de oracol rock călăuzitor, de păstrător al unei înţelepciuni muzicale apuse.

Formatul solo i-a priit, acesta lansînd albume în nume propriu încă din perioada Screaming Trees şi pînă în prezent, cu o sincopă între 2004 şi 2012. Pe noul album, Gargoyle, instrumentişti îi sînt sprijinitorii de nădejde pe care s-a bazat de cîţiva ani încoace, pe numele lor Rob Marshall şi Alain Johannes. Miza albumului e să construiască o identitate a artistului Mark Lanegan independentă de eterogenele colaborări în baza cărora, dincolo de timbrul recognoscibil, nu prea ai şti de unde să-l iei stilistic, ce preferinţe are, cu ce se ocupă în timpul liber. Totodată se urmăreşte o identitate independentă şi de istoricul său grunge. Opţiunea aleasă pentru această personalitate solo sună ca un Glenn Danzig inspirat de Depeche Mode şi Sisters of Mercy – un gotic-rock melancolic din care abia se mai aude rock-ul, croit pentru tinerii care au aflat de Lanegan din colaborările sale moderne (Unkle, QotSA, Moby ş.a.m.d.).

Clapele şi efecte electronice abundente asigură faptul că artistul nu derapează înspre gravitate elegiacă, ci rămîne într un spaţiu relativ înflorat, lipsit de colţuri întunecoase, ce contrastează cu textele, scrise probabil înainte să se ia o decizie asupra sound-ului general al albumului. În consecinţă, titluri precum „Drunk on Destruction“, „Death’s Head Tattoo“ ori versuri ca „gargoyle perched on gothic spire“ nu au gravitatea sonoră pe care o sugerează textul. Unele piese par a fi remixuri ale unor versiuni originale la care nu avem acces, lăsînd impresia că producătorii au decis la un moment dat că albumul trebuie să sune cît de cît dansabil, însă artistul n-a mai avut chef să modifice texte pe care le avea la îndemînă. În anii 2000, Lanegan a avut unele piese întunecate ori balade sfîşietoare, însă aici abia se apropie de un Bono melancolic. Impresia de ansamblu e că Gar-goyle trebuia să fie mai mohorît şi mai solemn decît a ieşit, însă razele de întuneric abia răzbat din cîteva titluri – „Goodbye to Beauty“, „First Day of Winter“ ori „Sister“ – şi acolo sînt calibrate din pix şi butoane, încît materialul să nu se abată mult de la ceea ce publicul e obişnuit să primească de la noua casă de discuri a lui Lanegan, Heavenly Recordings (Temples, The Voyeurs etc.). 

Aron Biro este autorul blog-ului aronbiro.blogspot.com.