Bill Frisell, When You Wish Upon A Star, Okeh, 2016. 

Veteranul Bill Frisell poate fi abraziv ca John Zorn în momentele sale inumane, dar şi mai romantic decît cei mai calzi chitarişti latino. Ocazional se prezintă cu cîte un album de versiuni cover aliniate tonului cristalin al chitarei sale, în care temele originale sînt recognoscibile, dar copios completate cu acorduri ce lasă impresia că piesele rămăseseră neterminate, iar Frisell a fost solicitat să le mai nituiască. După cîteva materiale pe care a răstălmăcit muzica lui John Lennon ori hituri country-folk americane, pe When You Wish Upon a Star chitaristul se adresează amatorilor de prelucrări radicale după teme muzicale filmice – spiritul discului aminteşte de The Director’s Cut al grupului Fantomas, însă prelucrările sînt mai prietenoase, centrate pe chitara cu cîrlig a lui Frisell.

Cu acest album, chitaristul continuă o comodă perioadă de exploatare a nostalgiilor generaţiei sale: avem aici prelucrări după muzica serialului Bonanza, după coloane sonore ale unor celebre filme (Psycho, Once Upon a Time in the West, The Godfather, Breakfast at Tiffany’s) ori animaţii (Pinocchio, Tales from the Far Side). Unele piese – cele extrase din animaţii ori cea cîntată în original de Audrey Hepburn – sînt strîns dependente de vocea feminină, iar pentru asta albumul beneficiază de serviciile Petrei Haden (The Decemberists) plus, pentru un supliment de tînguiri, de vioara unui anume Eyvind Kang. Amîndoi sînt colaboratori mai vechi ai chitaristului – în cazul Petrei, colaborarea continuă pe linie de familie, fiind încredinţată lui Frisell de propriul tată, răposatul basist de jazz Charlie Haden.

Vocea feminină transformă cîteva piese în şlagăre de înaltă ţinută, propice unor serate oficiale cu cocktail – un jazz de salon aerisit, elegant şi dansant. Îmi închipui că pe la cocktailurile FBI se asculta aşa ceva pe vremea lui Obama. Altele mai sprinţare, precum prelucrările după muzica din Psycho şi Bonanza, ar merge şi la cocktailurile de acum. When You Wish Upon a Star ar merge chiar şi la petrecerile SRI de la noi. Chitara lui Frisell adaugă cîrlige melodice care nu apar în versiunile originale, însă nu încearcă nimic din ce ar putea trece drept parodic la adresa surselor. Albumul e comod pentru orice categorie de public – muzica de film a Hollywood-ului clasic era gîndită din capul locului pentru o largă şi virală adresabilitate, iar variantele lui Frisell nu aduc nici un fel de restrîngeri în acest sens, ba chiar contribuie la factorul entertainment.

Un oarecare neajuns ar fi că unele secţiuni sînt cunoscute fanilor chitaristului, cu versiuni anterior cîntate în concerte, pe materiale proprii ori pe ale Petrei Haden (cu Frisell ca invitat). Avem de-a face aşadar cu o compilaţie-bonus distractivă pentru fanii toleranţi cu aventurile populiste ale chitaristului, mai degrabă decît cu un material de esenţă care să l reprezinte pentru ascultătorii aflaţi la primul contact.

Bill Frisell ne revizitează în curînd şi nu e prima dată cînd îi rezerv spaţiu în această rubrică, însă anvergura sa stilistică şi tematică e de natură enciclopedică, ceea ce avem pe acest album reprezentînd doar un capitol minor al eterogenului său portofoliu. Estimez la măcar zece albume „cantitatea de muzică“ necesară trecerii în revistă a direcţiilor sale de explorare – de la contribuţii pe materiale clasice marca ECM (cu Garbarek) la aventuri hardcore în proiectele lui Zorn (Naked City) ori colaborări cu scena scandinavă (Arild Andersen). Ceea ce avem pe acest material ţine de tranzitorii momente prietenoase cu care chitaristul obişnuieşte să ne mai răsfeţe. 

Bill Frisell Trio vor concerta în cadrul Festivalului de Jazz de la Gărîna pe 8 iulie. Programul complet la www.garana-jazz.ro. 

Aron Biro este autorul blogului http://a­ron­­bi­ro.blogspot.com.