Marius Giura este directorul artistic al Festivalului Internaţional de Jazz de la Gărîna (6-9 iulie). Mai multe despre festival la www.garana-jazz.ro.

 

În 21 de ediţii de festival s-au schimbat multe, dar ce-a rămas şi ce va rămîne la fel?

S-au schimbat multe, într-adevăr, și satul e altfel, și scenele s-au schimbat, pînă și noi, cei care organizăm festivalul, sîntem altfel, unii au crescut și s-au maturizat, alții au mai îmbătrînit. Au rămas la fel pădurea și muntele, dar mai ales pasiunea publicului pentru stilul muzical pe care am vrut să-l impunem.

Care ar fi elementul definitoriu al acestui festival?

Definitoriu pentru Gărîna este faptul că muzica propusă de noi a creat acest așa-numit „spirit al Gărînei“. De douăzeci de ani, vreo două-trei mii de oameni, mereu aceiași, cu aceleași afinități muzicale, duc mai departe vraja concertelor de acolo. Lor li se alătură copii, rude, prieteni care întregesc fiecare ediție de festival.

Ce lipsește în continuare pieței concertistice de jazz de la noi?

Lucrurile s-au schimbat în bine, sînt destule festivaluri, cîteva chiar valoroase. În marile orașe, concertele de club cu artiști locali sînt la ordinea zilei. Lucrurile stau rău în ceea ce privește turneele artiștilor români în țară. Nu sînt bani, un turneu e greu de pus pe picioare în aceste condiții. Patronii de cluburi nu pot susține drum, cazare, masă și onorarii decente. Rămîne varianta de a cîntă „pe bilete“. Bucureștenii ajung greu în provincie, provincia ajunge și mai greu în București. E greu de spus cum și mai ales cînd se va putea ieși din acest cerc vicios. Mass-media, la rîndul ei, nu prea contribuie la promovarea evenimentelor de ­jazz organizate în țară.

Care este cel mai dificil lucru din munca depusă pentru festival?

Cel mai dificil lucru în organizarea unui festival de ținută este obținerea fondurilor. Lipsa unei legi a sponsorizării, motivantă pentru cei care doresc să susțină cultura, lipsa de cultură a multora dintre cei care ar putea susține asemenea evenimente (mă refer și la cei care decid în instituțiile abilitate) și mai ales birocrația care însoțește finanțările (atunci cînd ele există). Nu întîmplător au dispărut cîteva festivaluri valoroase, care începuseră bine, dar care, după cîțiva ani, au renunțat.

Cît din gustul propriu, cît din preferin­țe­le publicului și cîte alte circumstanțe se regăsesc la final în line-up-ul festivalului?

Cînd stabilesc line-up-ul unei ediții plec de la artiștii care sînt pe gustul meu. Apoi aleg artiști care mi-au fost propuși de diferite agenții cu care lucrez de foarte mulți ani. Țin cont și de sugestiile venite de la prieteni și de la cei cu care comunic pe rețelele de socializare. Mă încurcă mult lipsa de disponibilitate a unor artiști în perioada festivalului, dar și conexiunile zborurilor extrem de nefavorabile. În plus, acest week-end este cel mai vînat moment al anului pentru orice artist, căci atunci au loc, simultan, festivaluri de jazz la Umbria, Montreux, North Sea, Viena, San Sebastian, Istanbul – toate festivaluri mari, cu vedete pe măsură.

La alte circumstanțe, mai trebuie să adaug și influența posibilităților financiare din anumiți ani. Invit artiști care au mai fost pentru că vin cu proiecte noi, cu componente noi. E un lucru obișnuit peste tot în lume. În general, artiștii noi sînt consacrați, valoroși, dar nu au avut ocazia să cînte la Gărîna. De multe ori unii sînt tineri și de mare perspectivă. Dacă am certitudinea că vor plăcea publicului gărînez, îi invit.

Cît de important este feedback-ul publicului?

Feedback-ul e important atît pentru artiști, cît și pentru managementul festivalului (selecționerul, în special). În general, am avut feedback-uri bune și ceea ce am propus publicului a dus la reacții pozitive, atît la public, cît și în presă.

Aţi observat schimbări în ceea ce priveşte publicul de-a lungul acestor ani?

În ultimii ani, media de vîrstă a publicului a scăzut, ceea ce e îmbucurător, semn că jazz-ul are viitor. A crescut însă și numărul spectatorilor în vîrstă, sînt cei care erau încă tineri la primele ediții. În ceea ce privește gradul de educație, nu e nici o schimbare. Publicul e ales, doct și pasionat.

Dintre invitaţii acestei ediţii, de unde credeţi că vor veni marile surprize?

Marile surprize vor veni, cred eu, de la David Torn, Nguyên Lê, de la fabuloasa componență a grupului lui Wolfgang Muth­spiel și de la Håkon Kornstad. Cei care vin pentru prima dată la Gărîna cu siguranţă vor fi surprinși de John Scofield, Denis Chambers, Bill Frisell, Omar Sosa, Enrico Rava, Tomasz Stanko şi Bobo Stenson.

Privind înapoi, care este marea satisfacţie legată de acest festival?

Cea mai mare satisfacție este acest public fidel, care de douăzeci de ani ,,se încarcă“ o dată pe an. Aici s-au legat prietenii, s-au pus la cale căsătorii, se pleacă cu regret la fiecare sfîrșit de ediție. O fotografă de renume care a crescut odată cu festivalul mi-a spus acum doi ani că s-ar lega cu sîrmă de stîlpul scenei ca să nu plece de acolo. Încerci o mare bucurie cînd sunetiştii strîng aparatele, cînd se încarcă pianul și mai vezi, totuși, pe bușteni, vreo 20-30 de cupluri care n-ar mai pleca și rămîn acolo, lîngă scena pustie, pînă spre dimineață. Desigur, profesional vorbind, am și satisfacția că am reușit în toți acești ani să creez un festival la care, dacă aș fi un simplu spectator, n-aș lipsi niciodată.

Privind înainte, care este cea mai mare aşteptare?

Greu de dat un răspuns! Creșterea și dezvoltarea acestui festival depind de prea mulți factori. Anul acesta, Radio România Cultural ne-a premiat cu titlul de „Cel mai bun proiect cultural din ţară“. Dacă și în acest an am întîmpinat dificultăți majore, e chiar dificil să te gîndești la perspective. Dar dorințele și așteptările noastre rămîn aceleași: fiecare ediție să fie mai valoroasă decît precedenta.

În ce relație vă aflați cu restul organizatorilor de festivaluri de jazz din țară, dat fiind că o parte dintre artiști ajung să cînte în mai multe festivaluri odată ce au succes la unul?

În general, am o relație bună cu ceilalți organizatori de festivaluri. Cu unii chiar am o relație veche, de prietenie, foarte solidă. Pe unii nu-i cunosc și nu comunicăm. Sînt și promoteri care nu comunică cu nimeni, astfel că afli perioada și line-up-ul în ultima clipă sau de la agenții artiștilor. Tot așa afli că festivalul lor e programat în aceeași perioadă cu Gărîna. Sînt și organizatori pe care îi ignor, cu care nu am nici o dorință de comunicare, care nu au nici un alt obiectiv decît a lovi în Gărîna. (Sînt puțini, ce-i drept!)

Între timp a apărut Festivalul de jazz de la Smida, din Parcul Apuseni. Există potenţial şi interes pentru mai multe festivaluri de jazz în munţi la noi în ţară?

Din moment ce apar și au și public, e semn că există potențial. Nu am fost la Smida, am auzit însă lucruri bune despre el. Din punctul meu de vedere, e important ca aceste festivaluri să-și creeze propria identitate, propria originalitate și să fie organizate cu pasiune și drag de muzică. Festivaluri open air de ținută au apărut şi la Castelul Bran, și la Green Hours. Mai sînt cîteva care trebuie să confirme că vor avea viață și după dispariția vremelnicilor finanțatori.

Dacă v-ați permite, dacă ați putea îndeplini toate condițiile necesare, pe cine ați aduce să cînte la Gărîna? Altfel zis, pe cine n-ați reușit în acești 21 de ani să aduceți să cînte în Poiana Lupului?

Nu am reușit să-l aduc pe Keith Jarrett, nu am reușit să aduc un big band și nici proiectul de jazz al lui Santana. John McLaughlin n-a apucat să vină și, în toamnă, va avea turneul de retragere. Regret enorm că Eberhard Weber nu mai cîntă și că Esbjörn Svensson n-a mai apucat. Probabil că Jarrett nu va veni niciodată la Gărîna.

Privind înapoi la cele 21 de ediții, puteți face un Top 3 al celor mai memorabile concerte de la Gărîna?

Da, am un top personal, subiectiv și el, ca multe din deciziile mele privind selecția: 1) Jan Garbarek Group; 2) Yellowjackets feat. Mike Stern; 3) Dave Holland Quartet. Pe locul 4 ar fi la egalitate vreo 30 de grupuri.

Cu ce artiști ați depășit relația organizator – artist, cu cine aveți acum o relație la nivel personal? Şi care vi s-a părut cel mai dificil, cu cele mai nerezonabile pretenții?

Am depășit cu mulți artiști relația strict profesională. Păstrez legătura cu Charles Lloyd, cu Nils Petter Molvær, cu Mike Stern și cu mulți alții. Au fost și momente puțin mai dificile cu Miroslav Vitous, cu John Surman, cauzate de mine, dar care n-au afectat prestația lor, momente care, pînă la urmă, s-au terminat amiabil. Cea mai nerozonabilă atitudine a venit din partea unei cîntărețe din Statele Unite care a făcut parte din grupul fabulosului Tom Harrell. (Esperanza Spalding – n. red.)

Prins cu buna desfășurare a concertelor, cît anume (o estimare în procente) reușiți să vedeți și să ascultați din ce se cîntă pe scenă în timpul unei ediții de festival?

Maximum 35%. Restul văd pe înregistrări, în anii în care am șansa să primesc înregistrările video. Acesta e și motivul pentru care am optat să lucrez cu firme private de filmare.

Dacă ați cîntă jazz, la ce instrument v ar plăcea s-o faceți?

Vocalist nu mi-ar place să fiu, nici vibrafonist. În rest, îmi plac toate. Dar, dacă ar fi să aleg, aș alege pianul.

Acum, cînd muzica se ascultă mai mult în streaming şi pe YouTube, care sînt tabieturile dvs. atunci cînd ascultaţi jazz?

Ascult doar pe scule profesionale, de pe CD, vinil sau DVD. Ascult doar singur sau într-o companie restrînsă în care se vorbeşte puţin. Pe YouTube ascult link-urile pe care le primesc pe e-mail sau cînd caut muzicieni noi.

Foto: HÀ NÔI DUO (Nguyên Lê, Ngô Hong Quang), Vietnam/France

Care este cel mai prețios disc de jazz pe care-l aveți acasă?

Sînt mai multe viniluri rare și prețioase pe care le dețin: o colecție aproape completă cu discurile lui Eberhard Weber, un box ECM din anii ’70 cu Keith Jarett, cîteva bootleg-uri cu Miles Davis, cele două albume Stanley Clarke – George Duke, dar și două ediții japoneze ale discurilor cu Johnny Răducanu și Jancsy Körössy. Desigur, nu sînt cele mai scumpe discuri, dar sînt cele mai dragi mie.

La final, am o curiozitate personală frivolă: cîte geci de blugi aveți?

Madhouse, un trio rupt din Phoenix ­(Kapl, Krauser, Lipan), a înregistrat în Germania un disc care se numește Giacca de blue. Erau la mare modă, sînt și acum. Îmi plac gecile de blugi în special pentru numărul mare de buzunare. Am trei geci albastre (nuanțe diferite), una verde, una neagră şi una maro. Am și cîteva fără mîneci (veste). Inutil să spun că și unele măsuri sînt diferite, în funcție de anotimp. 

a consemnat Marius CHIVU