POPresivi

● Marilyn Manson, WE ARE CHAOS, Loma Vista Recordings, 2020.

● Sköld, Not My God, Cleopatra Records, 2020.

Au crescut vînzările la albume despre sfîrșitul lumii, iar Marilyn Manson nu putea să lase ocazia neexploatată. Se spune că nu iei cu tine averea în mormînt, însă poate te lasă cu ea în Iad – altfel ce sens ar avea capitalismul necroliberal al epocii Trump, pe care Manson îl salută (deși nu l-a votat) cu piesa de deschidere, „Red, Black and Blue“?!

Albumul continuă cu piesa de titlu „We are chaos”, imn ce pare pregătit pentru un Eurovision care n-a mai apucat să se țină; impresia mai revine pe alte cîteva piese („Broken Needle”, „Paint you with my love”) – nu e chiar un sound pop, ci compoziții pop deghizate în sound-ul Marilyn Manson la nivel textural. Explicația stă în asocierea improbabilă a Superstarului Antihrist cu un producător-instrumentist dintr-o cu totul altă sferă muzicală – starul country Shooter Jennings (fiu al superstarului country Waylon Jennings). E cunoscută pasiunea lui Jennings pentru euro-pop-ul de pe magnetofoanele părinților noștri, în special pentru Giorgio Moroder căruia i-a și dedicat recent un album; acolo apărea „Cat People”, compusă de Moroder pentru David Bowie, reinterpretată de Jennings cu Marilyn Manson la voce. Rezultatul a fost suficient de interesant încît strategia să fie implementată pe acest album – cu Jennings ca producător, co-compozitor și om bun la toate, ba chiar a adus cu el niște instrumentiști din propriul anturaj country, căci Manson începe să ducă lipsă de apropiați.

Rezultatul e caracterizat de presă drept cel mai uman album al protagonistului – cînd a mai cîntat el piese de dragoste acompaniat de pian? Invectivele, imprecațiile și cuvintele urîte sînt reduse la minimul necesar. „We are sick, fucked up and complicate” e cel mai rău lucru care se spune aici, pe un album care are de transmis publicului un soi de... empatie?

Marilyn Manson are obiceiul (pe care l-am mai acuzat aici cu referire la Nick Cave) de a se debarasa chiar și de cei mai loiali colaboratori. Înainte de Shooter Jennings, unul dintre colaboratorii săi de lungă durată a fost multi-instrumentistul suedez Tim Sköld – au început să lucreze împreună pe cover-ul „Tainted Love” în 2001 și s-au despărțit în timpul înregistrărilor pentru albumul din 2009, perioadă în care Manson n-a prea avut timp de muzică din pricina complicațiilor romantice și a lăsat impresia că relația sa cu suedezul era una de outsourcing.

Sköld și-a consolidat un profil individual, traversînd în viteză și prin alte grupuri importante din scena industrial rock (KMFDM, Shotgun Messiah), iar anul acesta îi face concurență serioasă lui Manson cu proiectul Not My God. Mai puțin baroc decît Manson, mai digerabil pentru cei care nu înghit vocea abraziv-isterică și preferă una sobră (a moștenit totuși niște inflexiuni de la Manson), mai electronic fără să apeleze la trucuri pop. Nu se aude pic de Eurovision aici, e un material pentru clubari industrial dansînd robotic la petreceri dark techno, la limita remixului automatizat, însă cu suficiente contribuții organice. E o alternativă mai aerisită și mai puțin chitaristică la Combichrist, pentru cine e familiarizat cu această tulpină muzicală la intersecția dintre rock și techno. Tim Sköld e ajutat de Nero Bellum, o vedetă mai recentă a genului ca lider al grupului Psyclon Nine. Sortimentul californian (dansant) preferat de acesta e îmbinat cu cel germanic (mecanic), cu un rezultat incisiv, perforator, o experiență mai degrabă decît o colecție de cîntece, o cyber-litanie presărată cu refrene melodice.

Desigur, ambele albume au fost concepute pentru concerte, pentru a anima mulțimi, însă rămîne să le digerăm în spațiu privat, cu un efect chiar mai opresiv decît și-au propus artiștii.

Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.