Mick Harvey, Intoxicated Women, Mute Records, 2017. 

În satul meu natal umblă o vorbă: „Bărbatu’ trebuie să fie doar un pic mai frumos decît dracu’“. Serge Gainsbourg a fost o mărturie vie, îngroşînd rîndurile unei categorii din care fac parte şi alţi notorii „ladies men“ ce au confirmat zicala – Bukowski, Leonard Cohen, Ron Jeremy. A fost nevoie de mult din ADN-ul lui Jane Birkin pentru ca improbabila lor fiică, Charlotte Gainsbourg, să fie totuşi o prezenţă plăcută. Cum o fi reuşit Serge să sucească minţile nimfelor din viaţa sa e încă un subiect de dezbatere – o parte din indicii se găsesc în muzica sa, pe care Mick Harvey o omagiază, iată, cu un al patrulea album de versiuni cover după hit-urile erotomanului francez; un indiciu e dat chiar în titlul albumului – Intoxicated Women.

Mick Harvey a fost, pentru cea mai mare parte a carierei lui Nick Cave, omul de nădejde şi chitaristul principal din trupa (acum de acompaniament) The Bad Seeds. Divorţul dintre cei doi, după o relaţie mai lungă decît a avut Cave cu oricare dintre iubitele sale, i-a permis lui Harvey să se concentreze pe ambiţiile sale solo. Spre deosebire de ceilalţi remaniaţi din The Bad Seeds – Hugo Race, Kid Congo Powers, Blixa Bargeld –, Harvey pariase totul pe loialitatea mutuală cu Nick Cave, aşa că la separare nu a avut o trupă la care să se întoarcă. A avut însă dragostea pentru muzica lui Gainsbourg, pe care l-a salutat pentru prima dată în urmă cu douăzeci de ani, pe albumul Intoxicated Man, urmat de sugestiv intitulatele Pink Elephants, Delirium Tremens, iar acum pătratul se închide cu acest Intoxicated Women ce se detaşază prin aportul bogat şi variat al contribuţiilor feminine. Pe volumele precedente duetele au fost asigurate de iubita lui Nick Cave, Anita Lane, şi chiar de Cave însuşi, însă acum a fost momentul pentru Harvey să demonstreze că mai are şi alţi prieteni.

Albumul este o odă adusă dragostei inebriate şi făcutului de lucruri regretabile pe negîndite, în versiuni ceva mai dark-sexy decît piesele originale, croite pentru fanii unor albume ca Let ­Love In. Versurile sînt traduse cu aproximaţie în engleză („Les Sucettes“ e aici „All Day Suckers“) şi majoritatea pieselor sînt prelucrări după duetele cu care Gainsbourg şi-a atras colaboratoarele în capcane romantice. Doar că în loc de Brigitte Bardot, France Gall ori Jane Birkin, Mick Harvey e însoţit de ceva mai obscure (dar exotice) voci feminine ale contemporaneităţii, precum australianca Xanthe Waite ori pop-starul cambodgian Channty Kak. Nemţoaica Andrea Schroeder răstălmăceşte în germană „Je t’aime… moi non plus“, iar la un moment dat îl auzim chiar pe fiul lui Mick Harvey – o glumeaţă referinţă la scandalosul duet „Lemon Incest“ pe care Serge Gainsbourg l a făcut cu fiica sa Charlotte. Pe „Les Sucettes“, Harvey nu îndrăzneşte să implice nici una dintre invitatele sale, aşa că rămîne, cumva trist, să o cînte singur.

Răposat în anii ’90, cînd clasicii nu beneficiau de necroloagele virale care îi mai readuc azi în atenţia generaţiilor tinere, Serge Gainsbourg e menţinut în modernitate de anecdotica rămasă în urma sa (bunăoară varianta reggae a imnului naţional francez) şi de materiale comemorative din partea unor fani ca Mick ­Harvey, ori Portishead, ori Arcade Fire, ori REM Într-o Franţă masiv influenţată de pop-rock-ul britanic, Gainsbourg e unul dintre puţinii care au inversat fluxul influenţelor şi ideilor muzicale. Opera sa a marcat toate modele culturii populare în care a trăit – de la şansonete, jazz, rock’n’roll la disco şi muzică electronică –, promovînd acelaşi spirit al eterogenităţii imprevizibile ca şi Scott ­Walker, dar mai puţin avangardist şi mai loial spaţiului pop din care îşi pescuia muzele. 

Aron Biro este autorul blogului http://a­ron­­bi­ro.blogspot.com.