Sam Smith, The Thrill of It All, Capitol Records, 2017. 

You must think that I’m stupid, / You must think that I’m a fool, / You must think that I’m new to this / But I have ­seen this all before.“ Și așa – sau mai ales așa – sună pop-ul astăzi. Ca și cum tot ceea ce știm despre el am fi aflat de la Adele: spațiile astea infinite dintr-o muzică atît de personală, de intimă care te poate sili, la un moment dat, să întorci capul în partea cealaltă; dramatismul aproape baroc, picurat direct în venă, gram cu gram, fără milă și fără remușcări, de o voce aliena(n)tă; o vulnerabilitate – a artistului, a muzicii, dar, cinic vorbind, și a departamentului de marketing – atașantă, la urma urmei: „I’m never gonna let you close to me / Even though you mean the most to me / ’Cause every time I open up it hurts / So I’m never gonna get to close to you / In case you go and leave me in dirt.“ Refrenul lead single-ului „Too ­Good at Goodbyes“ nu minte: Samuel Frederick Smith, alias Sam Smith, este cel mai hot produs al pop-ului britanic de la amintita Adele încoace. Dar cariera lui nu începe cu acest foarte proaspăt album numit The Thrill of It All.

Debutînd la 20 de ani, în 2012, cu un featuring pe „Latch“, o piesă a duo-ului pop house Disclosure, continuînd cu altul pe „La La La“, single-ul multipremiant al unui producător multipre­miat și foarte versatil, Naughty Boy, Sam ­Smith și-a lansat propriul prim album în mai 2014, prin sucursala britanică a casei Capitol Records. In the Lonely Hour se așeza imediat pe prima poziție a UK Album Chart și primea două nominalizări importante la Grammy-urile din acel an, Cel mai bun album de pop și Albumul anului, cîștigînd-o pe prima. Dar, mai important, îl așeza pe Smith într-o tradiție recentă a vocilor britanice care le conține (și) pe Duffy, Amy Winehouse, Jessie J și, din nou, Adele, trimițînd de acolo săgeți înamorate către influentele dive disfuncționale ale R&B-ului american optzecisto-nouăzecist, Whitney Houston și Mariah Carey. Debutul său discografic consacra totodată și o manieră: o voce – queer, electrizantă, sexy și abisală – aptă să sfîșie inimi, scoasă cît mai în față, și un decor instrumental care nu făcea decît să acorde, punctual, posibilitatea acelei voci de a rămîne în față.

The Thrill of It All, lansat pe 3 noiembrie anul acesta la aceeași casă Capitol Records, nu face rabat de la metodă. „I never feel like this, / I’m used to emptiness in my heart / And in my arms. / You’re not what I’m used to, / You keep me guessing with things that you do. / I hope that they’re true…“ „Say It First“ pulsează minimalist și electronic, în buna tradiție a neoindie-ului britanic reprezentat de The xx. „One Last Song“ și „Pray“ uzează de o formulă R&B care oscilează între surse din anii ’90, în cazul primei piese, și update-urile lor contemporane, în cazul celei din urmă. „Midnight Train“ se apropie periculos de mult de universul dezabuzat al grunge-ului, în pofida unei afirmații neconforme – „I choose me, and I know it’s selfish, love!“ „Baby, You Make Me Crazy“ este atît de Motown încît, foarte probabil, o face pînă și pe Amy Winehouse să tresară: „So I’m gonna play my favourite rhythm / Got to get out of my system!“ Iar peste toate aceste excursii sonore, mai reușite au ba, în teritorii diverse tronează, în fapt, motivul pentru care această muzică există: vocea lui Sam Smith – histrionică și mereu acolo –, principalul instrument folosit în producție. 

Paul Breazu este jurnalist.