● Danger Mouse & Sparklehorse, Dark Night of the Soul, Capitol, 2010. 

Anul trecut, în mai, un CD pe care apăreau numele lui Danger Mouse (îl ştiţi măcar ca jumătate a duo-ului Gnarls Barkley), Mark Linkous (un muzician american foarte talentat, care a pus bazele proiectului Sparklehorse şi a colaborat cu toată floarea cea vestită a muzicii de orice fel) şi David Lynch (chiar el!) stătea pe rafturile magazinelor care vînd muzică, împăunat cu o carte de 100 de pagini care conţinea 50 de fotografii – cum altfel decît stranii – făcute de cel mai straniu regizor al lumii. Surpriza nu era însă asta, ci faptul că acel CD care însoţea cartea nu conţinea nici o piesă. Un sticker lipit pe el risipea misterul: „For legal reasons, enclosed CD-R contains no music. Use it as you will“. Aceasta era consecinţa unui conflict, cu miză financiară şi judiciară, dintre Danger Mouse şi casa de discuri EMI. Mai mult, se punea chiar problema ca albumul să nu fie niciodată editat. Între timp, lucrurile s-au rezolvat, iar anul acesta, în luna iulie, Capitol, o subsidiară a EMI, lansa controversatul LP. Puţin cam tîrziu pentru unul dintre autorii lui, enigmaticul Linkous, care s-a sinucis în martie 2010. Puţin cam tîrziu şi pentru unul dintre muzicienii colaboratori de pe album, Vic Chessnutt, care îi devansa gestul cu doar cîteva luni. La o primă privire, Dark Night of the Soul arată ca o compilaţie cu nume stelare, printre colaboratori, pe lîngă amintiţii Chessnutt şi Lynch (a cărui voce poate fi auzită pe două dintre cîntece), numărîndu-se James Mercer (The Shins), Iggy Pop, Frank Black (cu pseudonimul Black Francis), Julian Casablancas, Suzanne Vega, Gruff Rhys (Super Furry Animals), Nina Persson, Wayne Coyne (The Flaming Lips) şi Jason Lytle (ex-Grandaddy). Şi aşa e şi albumul, o colecţie de miniaturi pe care vocile invitaţilor încearcă să dea sens coliziunilor dintre compoziţiile anxioase ale lui Mark Linkous şi intervenţiile electronice ale lui Danger Mouse.

„Revenge“, piesa care deschide LP-ul, ar fi putut sta foarte bine pe coloana sonoră a Sinuciderii fecioarelor: vocea frontman-ului de la The Flaming Lips înghite o baladă lichidă, în care drama şi schizotimia sînt întrerupte frugal de mici revolte existenţialiste, doar pentru a se lăsa din nou pradă implacabilului. Pe „Little Girl“, Julian Casablancas cîntă pentru nişte The Strokes imaginari, care ar fi sunat astfel dacă Devo ar fi fost sursa lor de inspiraţie: paranoid, machistic, ironic & cacofonic. Frank Black este mestecat de demenţa instrumentală de pe „Angel’s Harp“: prea mult grunge chiar şi pentru unul dintre bunicii genului. Iggy Pop îşi mormăie-n barbă pe apocaliptica „Pain“, un coşmar al chitarelor musculoase, săgetate în toate părţile. „Star Eyes (I Can’t Catch It)“, primul featuring al impenetrabilului domn Lynch, pulsează psihedelic-IDM-ist printre viori care îi servesc o aură de monumentalitate tragică. Vocea insinuantă a lui James Mercer e singurul punct cert al unei halucinaţii care oferă frisoane la fiecare pas-sunet, emoţionanta „Insane Lullaby“; din nou viori – zace undeva o obsesie a lui Linkous legată de ele şi de capacitatea lor de a livra tragism compoziţiilor. După aproape trei sferturi de oră, Vic Chessnutt aruncă disperare în fragilitatea sintetizatoarelor de pe „Grim Augury“, pentru ca sentinţele Marelui Maestru de Ceremonii – nu căutaţi în altă parte, este vorba de David Lynch – să închidă albumul cu piesa care i-a dat titlul: acum am ajuns în orăşelul Twin Peaks, între frumuseţe şi violenţă, mister şi moarte, supranatural şi real.

Paul Breazu este jurnalist.