Cory Hanson, The Unborn Capitalist from Limbo, Drag City, 2016. 

Even though you’ve tried to resist in your life / You still can put the figure from your window, / The unborn capitalist from limbo. / That’ll come a day when you break legs like a clown / And you tear down your heartbeat to be rhythm, / The unborn capitalist from limbo…“ O chitară acustică duce totul mai departe, pînă cînd ajunge să se înece în impecabilele aranjamente pentru viori, violă și violoncel – operate de Heather Lockie, profesoară de improvizație & compoziție și muziciană, colaboratoare, în trecut, a unor Spiritualized sau Sparklehorse – care domină două treimi din prima piesă a albumului. Vocea nazalizată și în falsetto ar putea fi a unui Morrissey mai tînăr, dar și mai pițigăiat, iar muzica alunecă adeseori înspre anii de glorie psihedelică ai unor Nick Drake, Tim Buckley sau Townes Van Zandt. Cory Hanson, autorul acestui album cu titlu cyberpunkist și, mă repet, morrisseyan, trăiește în Los Angeles și este creatorul și frontman-ul unei trupe de psych-rock, Wand, cunoscută pentru faptul că, în decurs de un an și cîteva luni (2014-2015), a produs nici mai mult, nici mai puțin decît trei albume, dar mai ales datorită alinierii la un roi care orbitează de ceva ani în jurul mastermind-ului Ty Segall, unul dintre cei mai activi muzicieni și producători californieni de rock din ultimul deceniu. (Ca fapt divers, pe lîngă faptul că Wand a deschis la începuturi concerte pentru formația lui Segall, Hanson e membru al The Muggers, trupa care îl acompaniază pe acesta în concertele de promovare a ultimului său album, Emotional Muggers.)

Dezlegat radical de reflexele post-glam/heavy/cosmic/psych ale sound-ului Wand, The Unborn Capitalist from Limbo e discul unui autor care glisează reverențios între psych-folk-ul șaizecist și, grație intervențiilor lui Lockie, chamber pop, ornate cu un strop de Burt Bacharach, un straniu accent englezesc și destul de mult ecou și reverb. Textele lui Cory Hanson sînt (aproape) impenetrabile, vorbind, culmea, despre lucruri cît se poate de banale. Undeva, pe lead single-ul „Ordinary People“, obișnuitul ia forma unei tragicomedii suspendate în aerul în care, QED, „oamenii obișnuiți fac sex extramarital“: „Ordinary people took my mother from me, / Put her in a bag / And sent her floating in space. / And if you will come to my eyes / Could you see that I was afraid, / I know that makes you smile / And you know the things I hide / It’s so easy to fail…“ Epica „Garden of Delight“, crescută din flow-ul trioului Heather Lockie (vioară & violă) – Emily Elkin (violoncel) – Laena Myers-Ionita (vioară), explică melancolic despre ce e vorba pe acest LP: „It’s a violence of a human soul / Laying down alone in your memory…“ Percuțiile lui – da! – Ty Segall punctează discret pauza, vocea lui Hanson se strecoară imperturbabil prin arhitectura alambicată a piesei. Pe „Flu Moon“, o bossa nova tripantă și seducătoare, Morrissey se întoarce, de mînuță cu Marc Bolan și Arthur Lee, pentru a-l bîntui pe vocalistul de la Wand – „Flu moon inside my head, / Tell me every word you said. / You whisper the night / Understood by light / How your dreams / Are just waiting to be real…“ – și pentru a livra piesa de rezistență a unui album pe care anul 2016 ar trebui să-l rețină.

 Paul Breazu este jurnalist.