Cine se îndoiește că, în viitor, muzica Jethro Tull nu va mai fi ascultată, poate că n-a înțeles mare lucru din cultura pop. Muzica Jethro Tull nu numai că ne este contemporană, dar mă hazardez să susțin că, din perspectiva timpului, este deopotrivă şi clasică.

Anul acesta, Ian Anderson, alias Jethro Tull, marchează 50 de ani de existență artistică cu un turneu aniversar internațional ce a debutat în Anglia în luna aprilie și continuă în Statele Unite și Europa pînă spre finele anului. Componența actuală Jethro Tull este cea de anul trecut, cînd i-am văzut la Timișoara și la București: Ian Anderson acompaniat de David Goodier (bas), John O’Hara (clape), Florian Opahle (chitară) și Scott Hammond (baterie). Concertele din acest turneu aduc și elemente noi tehnico-vizuale prin participarea virtuală a unor invitați-surpriză.

Marcînd acești 50 de ani de inovație și glorie pe tărîmul muzicii progresive, Ian Anderson a selectat o colecție antologică. Triplul CD 50 for 50 a fost lansat pe 25 mai, iar ediția pe vinil este planificată să fie lansată la finele lui august. Alese pe sprînceană, piesele din colecție se doresc o incursiune nostalgică în timp, astfel încît să marcheze, într-o ordine mai mult sau mai puțin cronologică, evoluția și schimbările de stil ale acestei versatile trupe. Paleta diversificată de stiluri și modul cum acestea au fost îmbinate de spiritul creator al lui Ian Anderson demonstrează unicitatea și valoarea muzicii acestei iubite și importante trupe progresive din istoria muzicii rock, trupă prin care s-au perindat, de-a lungul acestei jumătăţi de secol de activitate, nu mai puţin de 33 de muzicieni, fiecare consolidîndu-i stilul atît de eclectic și de original. Discografia trupei, cît și proiectele individuale ale lui Ian Anderson, însumează 40 de albume de studio și -live, cu vînzări de peste 60 de milioane de unităţi în toată lumea. Pentru a complete bilanţul, Ian Anderson & Jethro Tull au susținut peste 3000 de concerte în mai mult de 50 de țări.

Puţină istorie rock

Jethro Tull apare pentru prima oară în fața publicului pe 2 februarie 1968 într-un concert la faimosul Marquee Club din Londra. Peste cîteva luni apare și primul lor album, This Was. În această primă perioadă, diferențele de personalitate dintre cei doi membri inițiatori, Ian Anderson și Mick Abrahams, cît și lipsa de consens în ceea ce privește orientarea muzicală, fac ca al doilea să părăsească grupul și să-și înființeze propria formație, Blodwyn Pig, cu care va scoate două remarcabile albume de o orientare mai spre rhythm’n’blues și jazz-rock.

De la al doilea album, Stand Up, locul lui Mick Abrahams va fi luat de chitaristul Martin Barre, care va rămîne în componenţa trupei pînă la remanierea din anii 2000. Aportul stilistic al chitarei lui Barre va colora și contura sunetul inconfundabil al producțiilor Jethro Tull. După apariția celui de-al treilea album, Benefit, basistul Glenn Cornick va părăsi și el trupa, înființînd formația Wild Turkey, cu o orientare mai spre folk psihedelic, dar cu care nu va reuși să stîrnească interesul publicului. Odată cu apariția discului Aqualung, John Evan este cooptat în formula trupei, moment de la care sunetul Jethro Tull, prin prestația excepțională a clapelor lui Evan, își va contura stilul simfonic progresiv devenit marcă înregistrată. Bateristul original Clive Bunker va fi înlocuit şi el de către Barriemore Barlow.

Capodopera Thick As A Brick (1972) este considerată de unii critici ca fiind cea mai originală producție muzicală și cel mai important album conceptual din istoria rock-ului. Cu intenția de a fi o parodie, tocmai la ideea de album conceptual, Thick As A Brick este un poem muzical în care Ian Anderson se substituie în persoana unui imaginar copil-minune. Ironia va scăpa multora și Gerald „Little Milton“ Bostock devine o vedetă de prima pagină (vezi imaginea de pe coperta discului în format de ziar). Pentru cei care încă nu ştiu, Thick As A Brick constă într-o singură piesă compusă în format clasicist ce se extinde integral pe cele două fețe ale discului de vinil. După 40 de ani, Ian Anderson îl va revizita pe sofisticatul personaj Gerald Bostock, imaginînd evoluția sa într-o lume mondenă și confuză (Thick As A Brick 2, 2012).

La un an după succesul răsunător al albumului Thick As A Brick, Ian Anderson revine cu un alt concept asemănător, de data aceasta ironizînd industria artelor scenice. A Passion Play constă într un amalgam de idei excentrice muzicale și de libret, fiind un oratoriu cu tente de inspirație de la Purcell pînă la vodevilul burlesc, de la Debussy, la flamenco și jazz, de la Divina Comedie, la umorul absurd al celor de la Monty Python. Șlefuit chiar și cu un mai mare rafinament decît precedentul album, A Passion Play reprezintă o altă piatră strălucitoare în șiragul nestematelor marca Jethro Tull.

Pînă la începutul anilor ’80, Jethro Tull vor uimi lumea cu o succesiune de albume excepționale: foarte progresivul War Child, melopeicul baroc Ministrel In The Gallery, poate cel mai heavy rock album al lor Too Old To Rock’n’Roll: Too Young To Die!, baladescul Songs From The Wood, liricul Heavy Horses, exaltatul Stormwatch.

Anii ’80 au schimbat lumea muzicală prin influențele și sclipiciurile glam-rock-ului și ale muzicii disco împănate cu electro synth. Gusturile s-au schimbat, o altă exprimare muzicală și un alt alfabet vor scrie o altă istorie pentru încă cel puțin două decade. Albumul A (1980) încă mai poartă culoarea rafinamentului, chiar dacă ușor voalată și decolorată, a melodicităţii și inovației muzicii Jethro Tull. Însă în următorii trei ani vor urma albume pe care însuși Ian Anderson şi-ar fi dorit să nu le fi făcut: The Broadsword And The Beast, încă și mai catastrofalul Under Wraps și lamentabilul album solo Walk Into The Light. După acest fiasco, Ian Anderson realizează că nu acesta este drumul pe care trebuie să-l urmeze muzica sa. Astfel, o reîntoarcere firească de cărți îl va determina să înregistreze cu London Symphony Orchestra A Classic Case (1985), piese de rezistență din repertoriul Jethro Tull reorchestrate simfonic.

După lipsa de orientare stilistică la începutului anilor ’80 și hiatusul inerent, revenirea la prezențele de calitate va fi făcută odată cu apariția, în 1987, a albumului Crest Of A Knave. Albumele următorului deceniu, de la Rock Island (1989) pînă la J-Tull Dot Com (1999), vor confirma pe deplin faptul că lui Jethro Tull, fie și ceva mai bătrîn, nu i-a venit încă timpul să nu mai rock’n’roll. Anticipînd avatarul ce va urma, Ian Anderson va scoate, în a doua jumătate a anilor ’90, încă două albume în nume propriu, Divini-ties și The Secret Language Of Birds, iar odată cu Rupi’s Dance (2003) se va metamorfoza pe deplin în Jethro Tull. Thick As A Brick 2 (2012) va apărea sub numele său, ca și următoarele albume, Homo Erraticus și Jethro Tull – The String Quartet (2017).

Ian „Jethro Tull“ Anderson

Ian Anderson a introdus flautul ca instrument solistic pe scena rock-ului, împreună cu alura sa de faun cu suspensor în jocul scenic. Umorul lui Ian Anderson este în perfect consens cu filozofia sa de viață, așa cum excentricitatea lui scenică este opusă seriozităţii și rigurozităţii lui de compozitor. Ian Anderson este și inginerul agricol Jethro Tull, și puștiul teribilist Gerald „Little Milton“ Bostock, și menestrelul ce cînta la flaut stînd într-un picior precum un flamingo nebun.

Dintr-o perspectivă personală, el este și adolescența mea. Am văzut mai multe concerte cu Jethro Tull, primul fiind la New York, în ’87, la București de cîteva ori, la Timișoara, la Galați și apoi la Buzău, pe o ploaie infernală, dar care nu l-a oprit pe Ian Anderson să ofere o reprezentație extraordinară. Am avut chiar șansa să îl cunosc personal, întîlnindu-l în două rînduri, cînd am şi dialogat. Este un om extrem de afabil și de bonom, posesor al unei fine înțelepciuni de viață. L-am întrebat, cu aluzie la albumul Too Old To Rock’n’Roll: Too Young To Die!: dacă noi îmbătrînim, muzica rock va îmbătrîni și ea? Ian Anderson mi-a răspuns: „Eu văd muzica rock ca pe o sursă de energie permanentă. Atîta timp cît sufletul îți este tînăr, indiferent dacă trupul se degradează în timp, sînt activ, deci rock. Astăzi sînt mai tînăr decît voi fi mîine și ştiu că rock-ul este un izvor al tinereții fără bătrînețe“.

După 50 de ani de activitate artistică, energia și talentul inovator ale lui Ian Anderson par inepuizabile. Concertele Jethro Tull sînt totdeauna sold out și, chiar dacă i-ai văzut de cîteva ori în concert, nu poți spune că te-ai plictisit. Cu umorul său binecunoscut, Ian Anderson declara, cu ocazia acestui moment marcant: „Nu mă consider un adept al sărbătorilor și aniversărilor, dar măcar o dată în viață nu vreau să fiu morocănosul care strică cheful altora“. Chef de Jethro Tull este și va fi tot timpul. 

Daniel Ionescu este ilustrator şi cronicar muzical.