Beck, Colors, Capitol Records, 2017. 

La sfîrșitul lui 2015, cînd regretatul Prince îi înmîna un surprinzător Grammy pentru cel mai bun album al acelui an – spre crunta dezamăgire a unui din cale-afară de tupeist Kanye West, sărit în apărarea onoarei lui Beyoncé –, Beck Hansen trebuie să fi fost în al nouălea cer. Morning Phase, cel de-al doisprezecelea disc dintr-o carieră discografică începută cu 21 de ani în urmă, fusese o afacere grozavă pentru american, chiar dincolo de recompensa amintită mai devreme. În seara Grammy-urilor, omul nostru plecase acasă cu trei „gramofoane“ din cele cinci nominalizări, după ce, la lansarea din februarie 2015, noul album debutase pe poziția a treia a Billboard 200. Și, mă rog, ce ar fi trebuit acum să urmeze, după un disc cam cuminte? Să zicem că în momentul acela, așa cum se destăinuia muzicianul din Los Angeles revistei Complex într-un interviu recent, începuse deja să lucreze la un nou album cu un producător mai mult decît interesant. Greg Kurstin, căci despre el este vorba, îl acompaniase în trecut pe Beck ca muzician de turneu, dar, mai important, colaborase ca producător cu Peaches și All Saints, The Flaming Lips și Kylie Minogue, Lily Allen și Sia, The Shins și Pink, mișcîndu-se grațios și talentat pe teritorii relativ divergente ale pop-ului.

Deși început în 2013, albumul cooperării dintre Beck și Kurstin, care era programat să-i urmeze repede lui Morning Phase, s-a urnit greu. Primul single, „Dreams“, scotea capul cîndva în 2015 și vorbea explicit despre o schimbare radicală în muzica lui Hansen: agățată de trend-ul retroidismului funky, conformistă și, logic, uptempo, piesa păstra totuși un vag aer alternative nouăzecist – care o și salva, de altfel – și se distanța serios de tonul mormăit al lui MP. La exact un an distanță, lui „Dreams“ îi urma „Wow“, un alt single, care, deși construit pe structura sonoră a pop-ului contemporan, împingea la suprafață un Beck din epoca de aur a MTV-ului. Pe undeva în vocea americanului parfumul unor Mellow Gold, Odelay, Mutantions și Midnight Vulture încă mai are persistență: „It’s your life / Falling like a hot knife. / Call your wife, / Secular times, these times, / My demon’s on the cellphone / To your demons, / Nothing’s even right or wrong, / It’s irrelevant. / The elephant / In the room goes boom! / Standing on the lawn doing / Jiu-jitsu / Girl in a bikini / -With a Lamborghini Shih Tzu“. A trebuit să treacă din nou un an – de fapt, un an și trei luni – pentru ca al treilea single să fie lansat. „Up All Night“ e din nou funky, hedonist, nememorabil și pop pînă-n măduva oaselor, prefațînd, poate, cum se cade un album care avea să apară la scurt timp de la apariția lui.

Ca toate cele trei single-uri care l-au anunțat puse laolaltă, Colors este o afacere pop-friendly, montată de Beck aruncînd ocheade insistente propriei reflexii nouăzeciste, fără să reușească întotdeauna să nimerească unde trebuie. Dar care, atunci cînd totul se aliniază perfect, sună seducător, cameleonic și emoționant. „Seventh Heaven“, „Dear Life“, „No Distraction“ și „Fix Me“ sînt dovezile acestui fapt, echilibrînd un album cu destule glonțe oarbe. 

Paul Breazu este jurnalist.