Lana Del Rey, Lust for Life, Polydor Records/Interscope Geffen A&M, 2017. 

„Pericolul nostalgiei restaurative stă în credința că integritatea mutilată a corpului politic poate fi reparată. Dar nostalgicul reflexiv înțelege în profunzime că pierderea este, de fapt, irecuperabilă. Timpul vindecă toate rănile. Ca să exiști în Timp trebuie să fii pregătit pentru un exil fără sfîrșit, într-o succesiune de întreruperi ale acelor prețioase momente cînd te simți acasă în lume.“ Cuvintele criticului și istoricului muzical Simon Reynolds, citate din penultima sa carte, Retromania, care reiau temele atinse cîndva de regretata Svetlana Boym, se pot atașa cu ușurință noului album al Laney Del Rey, unul bîntuit de la un capăt la celălalt de acest joc al situării față de axa temporală. „I was at Coachella, leaning on your shoulder / Watching your husband swings in time…“ Sound-ul e al trap-ului, genul muzical aflat cu totul și cu totul în acest moment, dar titlul piesei, „Coachella – Woodstock in My Mind“, vorbește de la sine despre dispariția/disoluția/excursia într-o metalume care precedă cu mult America lui Donald Trump. Florile din părul artistei nu mint: „I’d trade it all for a stairway to heaven, / A stairway to heaven. / I’d take my time for the climb up to the top of it, / I’d trade the fame and the fortune and the legend / I’d give it all away if you give me just one day to ask him one question“. Apocalipsa nucleară contemplată de la o distanță considerabilă de lumea lui 2014, din vîrful muntelui în care și-au găsit calea și cei patru călăreți ai rock-ului psihedelic, devine frecventabilă.

Începutul fusese făcut cu „Love“, opener-ul unui album escapist, atins pe undeva de gustul acidului lisergic dietilamid: „Look at you kids with your vintage music / Comin’ through satellites while cruisin’, / You’re part of the past, but now you’re the future…“ Mantra ultimului vers este ecoul propagat pe o planetă aflată înaintea -ismelor radicaliza(n)te, în care propensiunea egalitaristo-progresistă a castelor hippie coexista nondisruptiv cu galaxiile conservatoare. Lana Del Rey glisează cu ușurință între melancolie și ironie, întrupînd cu o tușă foarte personală figuri ale istoriei pop-ului. Este un act complet subversiv astăzi, cînd poți să-ți numești albumul exact așa cum o făcea Iggy Pop în 1977 și să vorbești despre Charles Manson și Mötley Crüe în aceeași propoziție, s-o inviți pe Stevie Nicks să-și pună vocea pe o piesă care se numește „Beautiful People Beautiful Problems“ și să-i citezi pe The Beatles într-un cîntec, „Tomorrow Never Came“, pe care se aude și Sean Ono Lennon. Cu Lust for Life, Lana Del Rey nu-și pierde nici misterul, nici șarmul, nici capacitatea de a opera cu dexteritate în imperiul culturii pop într-o perioadă întunecată pentru politica americană. Mai mult, reușește să facă asta, așa cum singură o spune pe „Get Free“, schimbîndu-se definitiv: „I wanna move / Out of the black / Into the blue“. 

Paul Breazu este jurnalist.