Slowdive, Slowdive, Dead Oceans, 2017. 

Slowdive sînt recuperați ca artiști ce au activat înaintea vremurilor, împrăștiați încă din faza de „trupă promițătoare“, însă adesea pomeniți de recentele ideologii muzicale. Un sound care la începutul anilor ’90 era considerat tardiv (după o prematură saturație a ideilor dream-pop) sau desuet (cu noul mileniu bă­tînd la ușă, adăstarea anilor ’70 trebuia să înceteze) beneficiază azi de maximă relevanță, iar albumul de relansare al trupei a fost unul dintre cele mai bine primite ale anului 2017.

Există în muzică o dinamică in­ter­ge­ne­ra­țională sesizabilă doar dacă hobby-ul ăsta te ține mai mult de zece ani. Pe de o parte, logica competiției impune oricărui artist să încerce să se detașeze de trecutul recent; semnele evidente sînt propagarea prefixelor cu miză ideologică: prog- (progres), alt- (alternativă), post- (îmbunătățire ulterioară), new wave of- (val de inovare), indie- (independență). Pe de altă parte, dacă distanța față de generația lăsată în urmă se cască suficient încît să nu mai poată fi vorba de o competiție reală, apare fenomenul invers – nostalgie și resuscitarea valorilor de altădată, pe nedrept abandonate.

În aceste condiții, o trupă cu ambiții de longevitate trebuie să navigheze agil pe valurile timpurilor. Slowdive face parte din rîndul trupelor rock minore de la începutul anilor ’90, tratată atunci cu brutalitate de presă și abandonată ca victimă colaterală a ascensiunii fenomenelor grunge/alternative/industrial. Rockerii e­rau mai isterici, animați de spiritul belicos al vremurilor, preferînd forme muzicale agresiv-protestatare. Nu era atunci vreme și dispoziție pentru chitare radiante și meditații cu privirea fixată pe propriile șireturi, iar eticheta ce caracteriza genul – „shoegaze“ – era mai degrabă peiorativă, semnificînd o manifestare artistică a autismului. Tentativa Slowdive de a vira în 1995 spre muzică ambientală s-a dovedit a fi și albumul lor de destrămare și, iată, au trecut 22 de ani pînă să mai auzim muzică nouă din partea lor.

Inspirați de inițiative arheologice similare celor aplicate unor My Bloody Valentine ori Slint, Slowdive s-au reformat pentru a beneficia în mod direct de reabilitarea sound-ului dream-pop-rock pe care îl propuneau cu albumele de acum un sfert de veac. Insistentelor referințe și omagii care li s-au adus în ultimii ani li se răspunde acum cu ceva concret față de care epigonii să se poată măsura și compara. Albumul devine cumva și un semnal de alarmă că mare parte din ce s-a întîmplat în rock-ul post-milenial a fost o apropriere bine documentată a ideilor unor trupe obscure de altădată. Pentru multe trupe tinere, albumul Slow­dive poate fi umilitor, asemenea revenirii în relevanță a unui autor pe care l-ai plagiat sperînd că oricum n-a auzit nimeni de el și că nici pe el nu-l mai interesează subiectul.

Ticluindu-și relansarea cu maxim profesionalism, trupa aduce cu acest album un argument puternic în demonstrarea a ce și cît îi datorează istoria pop-rock recentă. Materialul nu dă semne de rugină sau decrepitudine – de altfel, mare parte din trupă a mai activat după destrămare la marginile universului pop-rock, sub numele Mojave 3, cu insistență și speranța că vremea rock-ului ambiental se va întoarce – un pariu cîștigător. Tinerii ­grunge/alternative care îi abandonau în anii ’90 au sfîrșit la rîndul lor abandonați, iar superstarurile acelor vremuri cad pe capete, închizînd orizontul unei similare revitalizări a agendei respective. Față de aceștia, cariera Slowdive pare să se fi ghidat după învățămintele lui Sun Tzu: „Dacă aștepți suficient pe mal, într-o bună zi cadavrele inamicilor vor trece plutind pe rîu în jos.“ 

Aron Biro este autorul blogului http://a­ron­­bi­ro.blogspot.com.