Se dedică sorei mele Coziana
și profesoarei noastre de pian
din copilărie, dna Rodica Buică
(acum aflată la Semperoper Dresden)

Ştiu, îmi închipui, la fel de bine ca oricine: cum să mai aduci vorba, azi, între atîtea eșecuri și orori ambientale, despre vreo formă de împlinire? Zburdă a plastic unanim prea multe sosii pocite ale uneia eventuale – defectivul „succes“, politeistul rating, brand-ul & „imaginea“ sînt furori – pînă cînd climatul în întregime e abolit de orice urmă a ideii de destin. E ilizibil și inconvenabil între miriadele de „oportunități“ gureșe, însă la fel de evident e că nu s-a trăit așa oricînd. Și numai armătura tradițională a ideii de destin mai poate explica împliniri care nu au cum intra în rețete și repetabil. În privința lui Enescu, însă, e și mai puțin lesnicios: nu‑l cunoaștem și nu‑l iubim cum s-ar cuveni (și ar fi același lucru). Dar ne-am obișnuit: face parte din peisaj, murmură cumva în fundal, e pe o bancnotă. Și cînd poți vorbi despre o supremă formă de împlinire? Niciodată nu e momentul propice. E acum așadar. Mai jos – un scurt fragment dintr-un eseu în pregătire.

Artist în rezidență: Enescu în război

Spre deosebire de foarte mulți alții, Enescu își cunoștea țara. Țară, aici, înseamnă pur și simplu să bați sute de locuri și să discuți pentru prima dată cu mii de oameni cu care vorbești pentru ultima dată. Nu se mai știe ce poate însemna asta, de cînd actul ca atare a fost confiscat și desfigurat de politicieni. S‑au scris una sau alta despre dramele bărbaților mobilizați odată cu intrarea în Marele Război, acum centenar? Enescu a fost probabil cel mai mobilizat soldat din istoria fronturilor acestei părți de lume. Nu l-a silit însă nimeni, nu l-a încurajat nimeni, și nimeni nu l-a putut împiedica. El, care era așteptat pretutindeni în lume, a cîntat pulverizînd ideea de onorariu în proaste săli de pripas, în spitale și corturi de campanie, în circumstanțe inomabile și în aer liber, plantînd Mozart și Bach în topografia lăutarilor.

Nu se cunosc, pur și simplu nu se cunosc cazuri de muzicieni atît de mari care să servească benevol, masiv și îndelungat cauze care, la prima vedere, n-ar avea legătură cu arta lor. N-a făcut nimeni asta – cu un aplomb care poate fi catalogat (îmi cer iertare, însă atît de puternice sînt acele scene) drept orfic. Iar cui i se pare nelalocul lui acest cuvînt, i se recomandă să caute altele, neîndoios mai apte, cu condiția să ia în seamă măcar relatarea lui Jean Bobescu despre acei „estropiați, în cîrje sau cu proteze, cu ochii acoperiți de straturi de tifon, cu ambele picioare amputate, cărnuri zdrențuite de schije și gloanțe“ care nu-l puteau decît diviniza și la care se ducea „de la pat la pat, de la brancardă la brancardă, de la scaun la scaun“, sau a lui Jora, pe moarte la douăzeci și cinci de ani, care știe, abia ieșit din încă o operație fără anestezie, că a fost – Enescu i s-a prezentat la căpătîi ca un frate – „înviat din morți“. Să nu fie orfic acest efect, dar să se știe că răniții care își pierduseră cîte un braț se strîngeau instinctiv cîte doi ca să-l poată, plîngînd, aplauda. Față de asta, orice tumult după un bun concert azi e, în fond, politețe și industrie searbădă, reacție brăzdată cum e, cîteodată pînă la schimonosire, de gînduri cu mult mai impure.

Cum se întîmpla asta? Iată o scrisoare către (pe atunci locotenentul) Alfred Alessandrescu, amîndoi fiind în Iași. „Scumpe prietene, mi se cere să fac muzică mîine, duminică, către orele 5, la cercul de convalescență al Diviziei a patra (la 6-7 km de aici). Căpitanul D., însărcinat cu organizarea acestui lucru, îți face două rugăminți: mai întîi ca să ai bunăvoința de a cînta cu mine și în al doilea ca să stărui pe lîngă gazda d-tale să ne împrumute pianul său, care va fi transportat cu toate onorurile cuvenite și adus înapoi idem [în Sărărie nr. 153]. Mai întîi e posibil? Dacă nu, voi scîrțîi singur la vioară. Dacă da, voi fi fericit ca niște sărmani convalescenți să asculte ceva complet. Din toată inima, George Enescu.“ Să ieși din aproape nimic, să formezi alți, incredibil de mulți alți oameni, discipoli care se cred, cu abnegații diverse, colegi și prieteni deja, iar apoi să-i rogi frumos să te secondeze, și să îndrăznești chiar să le ceri asta, cu o zi înainte, cu tot cu un pian ambulant, înțelegîndu-se că programul îl vor putea stabili ei… „Dacă nu, voi scîrțîi singur la vioară“!…

Ce om a fost acesta? La Ateneu, în 1936, avea în programul de concert un Ernest Bloch. Buna sală era înțesată de rele. Huiduiau contagios acei mutanți ai afoniei de orice speță, legionarii. Vi se pare că nu suportați un compozitor evreu? Atunci veți asculta în schimb un Kaddish – le-a spus autoritar, și l-a cîntat pe al vechiului coleg și prieten Ravel. Aflat în București în 1942, intervine în persoană la mareșalul Antonescu pentru soarta romilor în curs de deportare, spunîndu-i respectivului nici mai mult, nici mai puțin că va pleca și el „în caz de-i duce muzicanții la Bug“. (Muzicanți care de altfel, ani înainte, la Craiova, își zdrobiseră viorile cînd l-au auzit cîntînd: plîngeau și spuneau că ei se lasă de meserie, asta înainte de a-i săruta mîinile ca să‑l propună – în foaier – bulibașă.) Cînd evreii persecutați erau încolonați să dea zăpada pe Cale, Mihail Sebastian și Arion Roșu printre ei, Enescu vine deseori, el însuși, la șaizeci de ani și își instalează un samovar în fața Bisericii Albe: ca să le împartă în tăcere un ceai cald.

Rugina ca doime

Șaizeci de ani după moartea lui, subzistă probleme (mari, unele) în editarea, multiplicarea și chiar procurarea partiturilor, ceea ce în cazul altor cîțiva giganți contemporani ar fi de negîndit. Recordurile pe care Enescu le-a încasat în materie de editare defectuoasă sau lipsă le-au depășit chiar și pe cele repurtate de Eliade. Puțini își amintesc acel proiect american devoalat pe vremuri de Norman Manea în Monitorul de Suceava (se întîmpla în 1995). E încurajator că un ministru al Culturii, dl Alexandrescu, l-a stabilizat ca prioritate – și ar fi dezastruos ca o ediție completă și accesibilă a întregii opere a lui Enescu să nu poată fi izbutită nici măcar azi.

A rămas, însă, sau ar trebui în sfîrșit să devină de pomină istorieta cu editarea Pièces impromptues, scrise înainte de intrarea în Război, rătăcite în vremea refugiului de la Iași, regăsite abia după moartea lui Enescu – și editate a masacru. Muzicologi și pianiști probi (Ferenc László, Clemansa Firca, Raluca Știrbăț) au remarcat că, în contrast cu scrisul lui Enescu, cei care le-au editat (în chip de îndoielnică Suită a III-a, op. 18) n-au putut sesiza covîrșitor de subtila diferență dintre cerneala limpede a notelor și intercalatele pete de rugină. Astfel camuflate în portativ, petele de rugină au devenit – pesemne pentru întîia oară în lunga istorie a fierului folosit de om – note. Onerosul circumstanței e feroneros: mon œil, rugina ca doime! „Magia există“? (Un slogan șubred, de vreme ce s-ar putea simți deposedați de vocație nu taumaturgi adverși, ci prestidigitatorii vreunui circ.) Sigur că magia există – dar cine întreabă? Și sinistrul există: după alții, picurii de rugină strămoșească tind a fredona. Te poți abține să vezi mai departe? Nu te poți. Cîtă ingenuă materie irosită în cuprinsul baștinei, cîtă vocație puternic creativă în intemperii, cum de nu compunem mai mult și mai bine cu așchiile, cu glodul sau cu chiciura, și de ce, de fapt, n-ar fi „prelucrători prin ruginire“ în nomenclatorul de meserii?

Patru sute de ani

Muzică absolută, în aceeași măsură halucinantă, îmbietoare și dîrză, muzica lui Enescu e, tehnic chiar, împlinire într-un sens mai straniu: n-ar fi putut fi în nici un caz mai mult nici dacă toți, de la Monteverdi la Fauré, ar fi fost (ridicol, nu?) români. Oricine ar putea verifica, de la (cum să alegi?) adolescentele urgențe cinematografice din prima parte a Sonatei nr. 1 pentru cello și pian, pînă la minunea suspendată în moarte care e Voix de la nature: Nuages d’automne sur les forêts. Spre sfîrșit, infirmități și interdicții stricte i-au luat chiar și actul de a compune, în întregime. „Era făcut din muzică“, spuneau despre Enescu și cei mai tineri care l-au putut cunoaște în anii 1940-1950, iar alții adăugau că, strivit de neputința de a se mai exprima în muzică, nu se plîngea. Avea oroare de asta: dar cum ar fi Enescu cel mai împlinit român, de vreme ce această lipsă a autolamento-ului nu e românească deloc? După primul atac cerebral, în timpul unui concert în Anglia, în 1950, nemaiputînd vorbi și ca să-și asigure prietenii că își va reveni, Enescu a început să fredoneze, cu vocea lui nepămîntesc de impunătoare acum pierită, ceea ce tocmai dirijase (Bach). Puțin înainte de sfîrșit, i-a încredințat unui prieten mai tînăr (Mihailovici) că i-ar trebui patru sute de ani pentru a exprima ceea ce strînsese. Un imens și uitat cuvînt enigmatic: ne conține cumva, dar nu înseamnă nimic – dacă nu cîntărești împlinirea lui.

Eugen Ciurtin este istoric al religiilor.

Foto: wikimedia commons